Un bilet de hartie

N-am putut dormi de dorul tau. M-am zvarcolit in pat si m-am trezit jos langa el cu telecomanda in mina langa un bilet de dor catre tine. Netransmis inca. Incepea cam asa...stiu ca la ora asta probabil te intorci pe cealalta parte a patului. E normal, la orele trei ale diminetii. Eu ascult intre timp jazz si incerc sa astern pe harti eceea ce simt pentru tine. Dar mi-am dat seama ca nu am atatea topuri de hartie acasa. Mi-am zis sa cobor sa cumpar, dar avand in vedere circumstantele date, mi-era practic imposibil. Asa am renuntat initial. Apoi m-am asezat la computer si am deschis wordul. Dar fara izbanda. Deja ma dureau ochii, dar totul era in mintea mea, asezat cuvant cu cuvant, litera cu litera, asemeni sentimentelor sincere cimentate in timp in mine pentru tine. Mi-am zis ca trebuie sa adorm. Si m-am intins in pat, nereusind sa duc la bun sfarsit ceea ce incepusem. Dar ce crezi ca am putut ? nici macar ....ma mustra constiinta ca trebuie sa stii. Trebuie trebuie....numai asta. Ca si cand ar fi pus stapanire pe tot ce reprezint eu o forta malefica care ma indemna sa fac numai ceea ce simt. Fara mandrie. Fara teama. fara ganduri. Ci doar ceea ce simt. Am mers in baie si mi-am dat cu apa sloi pe fata. Dar tot nimic. Mainile si obrajii imi erau rosii. Dar nu mi-era frig. Si totusi tremuram. Agitat cum ma stii. Nu stiam ce sa mai fac. Eram incapabil sa exprim ceea ce simt. Am vrut la un moment dat sa te sun. Dar m-am gandit ca te deranjez si n-ar fi avut efectul pe care numai eu il simteam. Tu, fiind sub zeul somnului, zvarcolindu-te, fara stirea ta, prin sufletul meu. Ce stie ea ? mi-am spus, imbarbatandu-ma. Nu stiu ce s-a intamplat apoi. Am adormit subit. Si era o liniste de auzeam numai zgomote familiare din celalte camere...iar m-am zvarcolit in pat si m-am trezit jos langa el cu telecomanda in mina langa un bilet de dor catre tine. Netransmis inca. Incepea cam asa...te iubesc...

Din lumea celor ce nu cuvanta

Liniste ! Va rog, faceti liniste ! Nu vedeti ca am intrat in clasa ? Luati, va rog loc si calmati-va !Aici nu suntem nici in curtea scolii, nici pe maidan, nici in fata blocului cu prietenii de gasca. Suntem intr-un loc in care ati venit sa invatati. Suntem la scoala, elevi ! Da ! Ati auzit bine ! Ati venit sau ati fost trimisi sa invatati. Sa invatati , sa cunoasteti, sa explorati. Si sa va regasiti …pe voi. Dar….doamna …. Te rog, nu ma intrerupe ! Liniste ! Si voi cei din spate ! Scoateti o bucata de hartie si ceva de scris. Dar ….doamna, nu am facut nimic rau !Nu mai facem galagie ! Va promitem… ! Pe cuvantul nostru ! …Nu ati auzit ce-am spus ?! Sau este nevoiesa repet ?!!! Bagati tot ce v-ar putea inspira in ghiozdane, si nu lasati pe pupitre decat o bucata alba de hartie si ceva de scris de culoare negru sau albastru ! Sa va fie clar de la inceput ! Pe cine il prind copiind , am sa-l dau afara si nu am sa-l mai primesc la cursul meu. Va reamintesc, in caz ca ati uitat, sunteti la ora de Limba si Literatura Romana !Buuuuunnnn ! Acum ca v-ati asezat si aveti tot ce va trebuie , va rog sa notati. Compunere. Libera creatie. Va rog sa scrieti cel mai frumos lucru carevi s-a intamplat vreodata in viata voastra. Va anunt ca toate lucrarile vor fi citite chiar de voi in fata colegilor iar cea mai buna va fi notata cu zece (10) si fericitul sau fericitii , in caz ca vor fi mai multe lucrari foarte bune, vor merge intr-o excursie la Sinaia…Doamna, io am sa castig ! Stiu eu ! Am cea mai frumoasa poveste ! Dragule, te rog ia loc si potoleste-te ! Vom vedea la urmatoarea ora de Miercuri care lucrare va fi desemnata cea mai buna, sau cum am mai spus , cele mai bune . Dar …doamna, eu v-o spunacum ! Dragule, te rog, e nevoie sa-ti repet ? Ia loc si scrie ! Si ne vei convinge. Pe mine si pe colegii tai ca intr-adevar ceea ce spui are o baza solida ! A scris toata lumea ?! Stie toata lumea ce are de facut?! Doamna….asta-i tot ? Da, dragule asta-i tot ! Ti se pare prea greu ? Nuuuu….nu doamna…. mama, bah ce misto! E cea mai adevarata lucrare pe care o dau io lascoala ! Acum, va rog faceti liniste ! Ii deranjati pe colegii vostri. Eu am sa ma asez la catedra si ams a va analizez situatia scolara la materia mea. Este o sansa buna pentru voi , sa va ajustati media. Deci, va rog luati in serios lucrarea. Se facu intr-adevar liniste. Nu se auzeau decat oftaturile elevilor. Dupa povestile adevarate de fiecare in parte. Unii incepu sa rada prosteste la amintirea peripetiilor din copilarie. Scriau cu atata pofta si atata repezeciune , de parca ar fi fost toti de nota 10. Dar nu erau. Era, insa, o imagine de o disciplina dumnezeiasca. Dupa ani buni, profesoara, o doamna mai in varsta, ce-i placea mereu sa se repete, pentru a subilinia cele spuse, reusi sa-i linisteasca si in acelasi timp sa-i capteze, sa-i provoace. Sa le provoace imaginatia. Dar nu oricum. Ci cu varf si indesat. Acum toti erau unul. Si unul erau toti. Aveau un subiect comun. O poveste. Poate povestea vietii lor. Cu ce au sau avut mai frumos. Le puteai citi cu usurinta zambetul si daruirea de pe chipurile lor. Sau si mai bine ! Din cuvintele rostite si asternute pe hartie. Unii mai stangaci, altii mai dreptaci. Iar chipul profesoarei emana dragoste. O dragoste fata de arta, fata de tot ceea ce e frumos. Iar acesti elevi , buni sau rai, prosti sau destepti, bogati sau saraci, erau elevii ei. Si ii trata ca pe copii ei. Pe care nu i-a avut niciodata. Pentru ca a crezut ca scoala e viata ei. Si asta a facut toata viata. A trait pentru alzii. Si mai putin pentru ea. Cuvintele prindeau viata si se excitau la contactul cu albul angelic al bucatii de hartie, odata cu trecerea timpului. Si nu mai era mult si puteai auzi si simti orgasmiata hartia la povestea lor. Iar cursul doamnei profesoare se apropie de sfarsit .Elevii nca scriau, incat aveai impresia ca vor sa-si asterne intreaga viata pe hartie si ca nu se va termina niciodata. Dar ….saved by the bell ! Suna soneria din holul scolii, ce-i drept cam surd si cam departe. Dar suna ! Si toti au fost nevoiti sa incheie povestea lor. Desi majoritatea ar mai fi avut de scris. Mai ales, EL. Il vad cum se strange de cap cumainile. De ciuda. Ca n-a avut timp sa termine. Gata , elevi ! Va rog aduceti lucrarile la mine !Acuuuumm ! Si cei din spate ! Gata ,dragule , nu mai scrie ! Ajunge, cat ai scris ! Sunt sigur, ca ai facut o lucrare buna cum ne-ai amenintat ! Dar doamna…mai aveam de scris…asta nu-i tot …iar oamenii trebuie sa stie…ca….lasa dragule, ca ne vei citi miercurea viitoare si vei completa daca consideri ca fi nevoie ! Este bine acum ? Da, doamna ! Multumesc mult ! Buna ziua !Doamna profesoara pleca. Era abia luni. Iar elevii erau fericiti. Si incantati de ce le-a fost dat sa fie! Inca nu puteau sa creada ca au primit in dar ! Darul de a povesti o parte sau chiar viata lor. Si nu oricare ! Ci cea mai frumoasa parte…Toti, erau fericiti, numai El era trist. Era necajit ca n-a apucat ca n-a scris tot ce-a simtit, tot ce-atrait, pentru ca el stia ca nimeni, dar absolut nimeni n-a trait ce-a trait el. Si desi, profesoara i-a promis ca-l va lasa s-o termine , nu-l incanta ! Pentru ca nu avea sa aiba acelasi sentimente, aceleasi trairi ca acum cand a asternut-o pe hartie. Era doar povestea vietii lui. Si dupa vorbele sale, cea mai frumoasa. Deja, incepu sa numere orele si minutele, pina la miercuri. Se intoarse in clasa. Undeva inspate. La geamul de la fereastra. Si asista la toate orele ce aveau sa urmeze. In ziua aceea si urmatoare. Pina cand se facu miercuri…Se facu in sfarsit miercuri. Si se trezi foarte dimineataa ca sa pregateasca ca pentru o mare sarbatoare. Si-si dadu cu apa de colonie furata din dulapul tatalui!.Isi spala dintii cu ultima picatura de pasta de dinti , isi aranja parul intr-o parte. Era gata ! Gata sa povesteasca lumii ce avea de zis !Scoala nu era departe de casa sa, asa ca o lua incetisor pe jos, mai mandru ca niciodata . Era aproape sapte patruzeci si ajunse deja in curteascolii. Portile inca nu se deschisesera, asa ca ramase cu colegii sai sa vorbeasca. Toti erau aranjati, parfumati, unii chiar insositi de ai lor parinti. Asteptau cu toti sa intre in clasa. Niciodata nu venisera atat de devreme. Cu toti asteptau cu nerabdare ora de limba si literatura romana. Si mai ales astazi. Este ziua povestilor. Se facu opt farazece si toti elevii intra in clasa. Nu dureaza mult si intra si profesoara. Dar nu singura. Ci insotita de cateva zeci de lucrari. De povestile lor. Cele mai frumoase. Avetzi emotii ? Hai spuneti ! Tu, cea din primabanca Draga mea, Ai emotii ? Euuu….nu, ..deee…de fapt,d a doamna…am un pic emotii…astept sa citesc povestea mea si pe a celorlalti colegi si in special pe cea a lui. Niciodata nu l-am vazut atat de sigur de el. Va rog, lasati-l pe el, sa spuna primul.….Bineeee, pentru ca si el m-a rugat…am sa-i dau ocazia asta si pentru ca tu m-ai rugat, draga mea ….spuse profesoara. Dragule! Vino in fata clasei, te rog…uite lucrarea ta….le vei citi colegilor lucrarea ta…scuza-ma,povestea ta….la sfarsit iti voi spune ce nota ai luat….va rog , faceti liniste ! Drgilor, va va spune cea mai frumoasa poveste a lui….Hai dragule, curaj !Uite lucrarea….Facu cativa pasi inaintea clasei ca sa-l vada toata lumea. Ca sa-l auda toata lumea. Ca sa-l simta toata lumea. Sa fie cu el acolo. Parte din el si din povestea lui. Se facu atat de liniste. Jurai ca nu e nimeni in clasa. Dar erau. Erau numai ochi si urechi. Incepu sa citeasca primele randuri… “nu stiu cum sunt altii, dar eu cand ma gandesc la cea mai frumoasa poveste a vietii mele, in vine sa plang cu lacrimi adevarate . Le puteti culege din ochii mei …si nu mai le pot opri…cineva spunea ca nimic nu este intamplator…nu am crezut niciodata asa ceva …pina intr-o seara. Intr-o seara rece de decembrie. Ajunul revelionului. Intr-o context nefericit aveam sa raman acasa. Prietenii mei plecasera din Bucuresti sa petreaca la munte. Dar eu , in lipsa de bani si nici stralucind cu sanatatea, am decis sa raman acasa. Imi amintesc si acum, de parca era ieri, cum oamenii alergau dupa cadouri, pentru cei dragi. Si m-am oprit sa-i mai privesc ! Eu pentru ce alergam ? Pentru cine? Si mi-am raspuns tot singur. Alergam sa iubesc si sa fiu iubit. Era aproape trei si nu steam ce-am sa fac.Si m-am deci sa sun un prieten facut de curand. Intamplator era acasa. Si fericit. Se mutase recent intr-un apartament nou cu iubita sa si avea sa petreaca acasa. Dar nu singuri. Ci cu inca doua prietene. Imi mai povestise cu cateva saptamani inainte despre ele. Si eram curios. Asa ca in lipsa, poate, de altceva am ales sa merg la el. Imi era un bun prieten. Si ma gandeam ca ma voi simti bine in compania lui si a celor doua. Si desi nu ma simteam grozav, m-am imbatat cu gandul ca am sa ma distrez si am imbracat un costum negru si am ajuns in cateva zecide minute intr-un modest apartament de la periferia orasului. Am ajuns la prietenum meu. M-am ratacit un pic pina am gasit blocul si apartamentul. Dar am simtit ca trebuie sa continui. Si asa am facut. Am continuat. Nu m-au impiedicat nici mainile si picioarele vinete ce mi se facusera de la frigul de afara, nici ca nu gaseam blocul dupa 20 de minute de cautari ratate in preajma sa si nici cele zece etaje urcate pina laa partamentul sau. Vizibil obosit, am sunat la usa. Simi-a raspuns o fata. Mai tarziu cu cateva minute aveam sa aflu ca era una din cele doua. Tin minte ca eraud oua tipe, ce-i drept cam durdulii, dar una din ele mi-a ramas in minte cu zambetul sau. Si am raspuns si i-am raspuns inzecit. Numai zambete. Si incepeam sa ma simt bine. Dar sa petreci un Revelion in casa, mi se parea ca si cand as fi fost prins in colivie. Asa ma simteam. Ca urmare, i-am provocat, pe prietenul meu, pe iubita sa si pe cele doua sa petrecem si sa infruntam frigul si anul nou in Piata Revolutiei….” …..Doamna profesoara, pot sa beau un pahar cu apa ? Mai este mult de povestit si e de abia inceputul….Bineee, dragule…du-te si vino repede inapoi. A i sa ne povestesti cea mai frumoasa poveste a ta …Da , doamna, vin repede…Acesta fugi de el si de ce simtea. Ii venea sa planga intr-adevar …si nu putea sa planga in fata colegilor…s-ar fi facut de ras, in viziunea lui…sa planga pentru ceea ce a trait el….si de abia incepu sa povesteasca….se spala pe ochi cu apa rece, se imbarbata si se intoarse in clasa, gata sa-sicontinue povestea….M-am intors, doamna. Pot continua ?Bineinteles, dragule , te ascultam, spuse profesoara….admirandu-l ……..”era atat de frig in Piata Revolutiei , incat puteai face balonase de aburi doar daca cascai, si nu puteai face un pas de multimea de oameni, dar mai fericita si mai unita ca niciodata ! Era doar revelionul si toti asteptau alaturi de cei dragi, intampinarea noului An. Asa faceam si noi….Am luat-o pe una din ele de mana, si ne-am pierdut in multime..O tipa roscata, ce m-a fascinat cu zambetul sau. Si m-a uimit cu hainele sale nonconformiste. Parea vulgara, prin tigarile ce le fuma , una dupa una si in acelasi timp, angelica, prin privirea si zambetul sau. Am simtit pentru un moment, ca ceva se ascunde in ea. Si ca trebuie sa descopar. Dar …ne-am intors langa prietenul meu si ceilalti. Oamenii incepeau sa numere minutele in ordine descrescatoare si eu odata cu ei. Si cantam cu un artist local, ce se auzea in fundal la petrecerea data in cinstea sosirii noului an. Nu imi mai simteam mainile, picioarele, si toate problemele. Nu mai eram trist. Nu ma mai simteam singur. Eram fericit ! Si dansam cum numai eu nu stiam .!” …..doamna profesoara, nu pot continua…nu mai pot continua singur …spuse acesta, cu lacrimi in ochi…”nu pot continua povestea fara ea. Trebuie sa fie si ea aici. Trebuie sa ma ajute sa termin povestea.Voi spunedoar atat : iarta-ma, poveste ! Dar povestea mea nu are sfarsit. Pentru ca ea exista undeva acolo. O iubesc si ma iubeste. Si vreau din toata inima s-o povestim impreuna. Pentru ca eu si ea ne-am jurat ca povestea noastra nu are sfarsit. Si am mai promis ca vom avea rabdare si vom inelege. Nu va pot spune mai multacum. Este nevoie de ea….” Bineee, dragule …Vei continua data viitoare, cand vii cu ea. Si ne veti povest iimpreuna ! Clasa, va rog sa va ridicati in picioare !Si sa-l aplaudai. A avut curajul sa-si deschida sufletul si inima , o data in fata ei si odata in fata noastra. Merita toata aplauzele noastre! Colegii l-au aplaudat iar fetele deja ii faceau ochi dulci. Dar el se retrasese in aceeasi banca de la fereastra si astepta o minune. Trist dar optimist. Astepta un semn de la ea...

Ochii mei

cu siguranta ca ochii mei caprui-verzui vor calea ochilor tai, cautandu-i la nesfarsit printre
randurile asternute timid pe hartie. am incercat in zadar sa le explic, ca nu-i bine ceea ce
fac, dar nu vor sa ma asculte, argumentandu-mi ca sunt sub autoritatea singurului organ pe
care nu-l pot controla eu. inima. si de atunci, ma intreb introspectiv ce simt ochii tai ...
raspunzandu-mi solitar, prin rodul imaginatiei mele, ca numai dupa ce-ti voi numara
sprancenele, admirandu-te prin fereastra genelor, voi fi norocosul harazit sa te priveasca.
mai mult ca ieri, mai putin ca maine, catre infinit...

Sus de tot

De ce ma fortezi sa merg unde nu vreau? De ce ma obligi sa cred in ceva nu exista? De ce? Ti-am spus doar de atatea ori ca nu cred in nimic. In nimic altceva in afara de mine. Te respect si va respect pe cei ce credeti, va inchinati, va rugati si va supuneti Divinului. Domnului Dumnezeu. Doar stii ca pentru mine toate astea reprezinta un mit. O legenda. Sau o poveste cu feti frumosi si zane cosanzene, unde binele trebuie sa invinga raul mereu! Dar … Ai rabdare si …Asculta-ma ! Te rog, ai incredere in ceea ce-ti spun ! Doar atat te rog !Hai fii bun si urmeaza-ma ! Te rog, inchide si mobilul! Aici nu mai ai nevoie de alteceva ! Nu ai nevoie decat de liniste ! De liniste sufleteasca ! Si de Divin! De Domnul Dumnezeu ! Dar ti-am spus ca nu vreau! De cate ori este nevoie sa-ti repet ! Nu vreau ! Hai ! Fii bun ! Nu te mai impotrivi ! Urmeaza-ti sufletul ! Hai ! Hai fii cu mine in Casa Domnului !Bine atunci! Dar doar de data asta ! De dragul tau !Sa nu ma fortezi ca nu voi mai veni ! Hai ! Hai saintram in biserica! Este duminica ! A saptea zi asaptamanii ! Ziua in care Dumnezeu s-a odihnit! Ai inchis mobilul ? Da ! Da, l-am inchis ! Bine ai facut! Hai deschide usa bisericii! Vezi ce frumoasa e? E chiar divina ! Nu crezi? Eu cred ca e…misto ! Hai sa intram odata ! Si sa terminam ! Nu spune asta!Nu gandi asa ! Stiu ca nu simti asta ! Doar te cunosc! Ai suflet mare ! Hai fii tu, te rog ! Bine, intra !Promit sa fiu eu ! Repet, de dragul tau ! Ce fac oamenii aia in fata ? Unde, in fata altarului ? Da…ma rog, acolo ! Acolo, dragul meu, oamenii se roaga Domnului Dumnezeu, sa-i binecuvanteze, sa-i fereasca de cele rele, si sa aiba grija de cei dragi, de familie. Dar, de ce saruta doamna aia icoana ? Mai, tu n-ai mai fost chiar niciodata intr-o biserica ? Ba da, cand a murit bunica-mea, dar mi-am jurat ca nu mai calc niciodata. Nu cred si cu asta basta. Dar , trebuie sa ai incredere ! Asculta-ma ! Uite ,doamna aceea saruta icoana ca multumire pentru tot ce i s-a intamplat pina acum, pentru hrana ce o pune in fiecare zi pe masa, pentru ca e sanatoasa, pentru ca are o familie numeroasa pe care ii iubeste si o iubesc, pentru ca…exista ! Ce exista? Eu nu vad nimic. Eu nu aud nimic ! Dar … ! Simte ! Simte, dragul meu ! Simte in adancul sufletului meu ! Exista Dumnezeul tau ! Si doar al tau ! Este pretutindeni cu tine ! Te protejeaza si te binecuvanteaza ! Auzi ? Tu chiar ma obosesti ! Te porti ca o pocaita ! Altceva nu mai stii ? Hei, nu merit sa-mi vorbesti asa !Mai ales in Casa Domnului ! Uite, hai sa ne apropiem ! Hai langa icoana ! Darrrr , ce faci ? De ce te inchini…? Pentru ca …asa simt. Nu-ti mai dau explicatii! Iti spun doar atat. Simte ! Binee, binee…Acum ce urmeaza ? Shht ! …Vorbesc cu Domnul…Shht…Te rog mult ! Fa liniste! Respecta-ma ! Si respecta lacasul asta sfant ! Te rog din suflet ! OK…! Dar, ce-s luminile aleade acolo ? De ce scrie …”vii” si “morti” ? Pai, viii suntem noi, si aprindem cate o lumninare pentru cei care vrem sa-i binecuvantam, iar mortii sunt cei prea iubiti si aprindem,la fel, o luminare ca sa se odihneasca in pace. In pacea cereasca. Ce-i aia pace cereasca ? Este locul unde ajungem cu totii cand ni se termina rostul pe pamant. Atunci vom fi in ceruri. Sus. Sus de tot. Dar ? Noi avem vreun rost pe pamant ? Da! Avem cu totii. Ne nastem, adica luam viata, iubim si suntem iubiti, nastem la randu-i, adica viata din viata se face, ca apoi sa ne ridicam! Doamne ! Cate stii tu ! Vezi ! Tocmai ai rostit “Doamne” ! E un prim pas catre credinta ! Hai sa ne apropiem ! Sa nu te sperii. E icoana binefacatoare a Fecioarei Maria. Se spune ca face minuni si ajuta pe cei necajiti ! Wow ! Ce misto e icoana ! Ce colorata e ! Nu mai privi cromatica din ea ! Simte-o ! Hai sa ne apropiem mai mult si s-o atingem ! Chiar face minuni icoana? Da! Atunci hai ! Uite ! Inchina-te ca mine ! Urmeaza-ma ! Hai ! Nu e greu ! Nu e nimic imposibil cand crezi ! Acum, roaga-te si puneti o dorinta ! Asa sa faci. Am sa-mi pun si eu una…Binee…! Uite, icoana plange ! M-am uitat in sus. Sus de tot. Si nu curge din tavan! Fecioara Maria plange ! Plange pentru noi. Cu noi. In noi.….Fii fericit ! Esti un norocos ! Tocmai ai fost atins de binecuvantarea Fecioarei Maria. Ai fost atins de minune. Mama, ce misto ! Sunt chiar fericit ! Te rog ramai un pic la icoana ! Ma duc sa aprind cateva lumanari ! Bineee. Ramai aici…dar… ! Ai mai spus ceva ? …Nu, nu mai tipa ! Te-am rugat sa faci liniste ! !Hai sus. Sus de tot. Hai cu mine !Heeei, care sunteti ? Faceti misto de mine ? Ai chef de glume ? …….sunt eu. Nu ma vezi ?Nu ma auzi ? Nu ma simti? Sunt eu. Fecioara Maria …Am venit pentru ca ...m-ai chemat. Si te-ai rugatDomnului….Doamne ? Am facut eu asta ? Da….Ai avut credinta ! Ti-ai dorit sa iubesti si sa fii iubit. Si sa o gasesti pe EA. Iti spun doar atat. Urmeaza-ti inimia. Este aproape. Atat de aproape ! De tine. Este la cativa pasi de tine ! Si stii chiar ce face acum !Dar Doamne….e …EA ? Da ! Si aprinde o lumanare pentru tine. Pentru voi. Eu voi pleca acum. Dar voi fi in tine mereu. Mergi la EA si iubeste-o ! Iubiti-va ca doi ingeri ce sunteti ! Si apoi….si apoi veniti la mine sus. Sus de tot...

Perdeaua

N-am inteles niciodata rostul perdelelor din microbuzele ce-au impanzit drumurile noastre. Initial, credeam ca sunt paravan contra soarelui arzator. Fals. Razele soarelui trec nestingherate pri nele, aducand cu ele, camaradul sau, caldura, topindu-ma incet dar sigur. Apoi m-am gandit ca-s un fel de perna, pe care sa te sprijini cand somnul ti-e mai drag la drum lung. Deci , adio racoare si umbra). Fals. Mi-am rezemat usor capul zzde perdele ce mascheaza parbrizul lateral si am fost profund dezamagit. Simti inzecit mai rau caldura soarelui si capul iti este practic mutilat la prima frana serioasa pusa. (Deci,adio somn dulce). Fals. Daca nici pentru umbra, racoare si nici pentru suport nu sunt, atunci trebuie sa aibe o insemnatate. N-au fost puse degeaba acolo.Mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Cred ca sunt util ecand vrei sa nu te vada cineva ca ai urcat repede fara sa-ti iei la revedere de la cineva ,si sa nu te observe. Cred ca asta sigur. Nici macar. Sunt destul de transparente, incat sa te vada suficient de bine si sa te surprinda ca pe un urmarit general. (Deci, adioa coperire). Fals. Intr-un final mi-am dat seama. Astazi de dimineata. N-as fi crezut vreodata cat de utila este prezenta lor. Mi-au fost cele mai bune prietene. N-ai cum sa ghicesti. Pentru ca eu m-am luminat pur si simplu. Mi-au fost de un real ajutor cand mi-au sters lacrimile ce le-am imprastiat cand am plecat de langa tine, rupandu-mi-se inima cand te-am lasat din nou singura. Perdeaua este buna pentru a-ti sterge lacrimile cand pleci de langa cei dragi. De langa cei ce-i iubesti. Important este sa ai lacrimi. Din suflet

Pata

Mi-as dori sa fiu o pata.O pata de cerneala.Sa privesc
cerul si sa-i dau culoare iar cand se simte singur
sa-i desenez nori.Sa intemeiez o familie a cerurilor.
Tatal sa fie soarele, mama sa fie ploaia,iar copii
sa fie norii.Norii incruntati si negriciosi sa fie
baietii iar norii senini si zambitori sa fie fetele.
Iar eu sa ma imprastii ca o pata de cerneala ce
sunt.Sa-i bucur cu prezenta mea.Sa le dau forme si
sens.Iar ei sa ma trazneasca si sa ma divida
pamantenilor, sa ma fulgere si sa-mi dea viata daca-i
voi ferici, sa ma tune si sa ma alunge din imparatia
cerurilor daca voi intrista.
Iar cand voi zambitor si fericit sa ma gaseasca un
baietel si sa-mi dea sens, sa ma imprastie pe o coala
de hartie, sa deseneze ceea ce am trait eu, sa-mi dea
familia cerurilor inapoi pe hartie, iar daca nu va
reusi atunci voi fi foarte trist. Atunci il voi ruga sa
ma puna intr-o calimara de cerneala si sa ma inchida
pina ce se va gasi o fetita cu mintea limpede si inima
curata sa-mi dea drumul.Sa se joace si cu mine si sa
ma tina-n bratele asemeni papuselor ei. Sa aiba mainile
pline de mine si sa nu se mai spele niciodata pe
maini. Iar atunci cand ma voi usca sa ma regrete si sa
ma planga iar lacrimile ei sa le adune in aceeasi
calimara si sa sa spere.Pentru ca mai devreme sau mai
tarziu voi aparea. Ca o pata de cerneala...

Discutie in familie

Pranz. Ma uit la ceas. E timpul pentru o scurta pauza. Ma uit in jurul meu si la colegii mei. Practic, nimeni nu respira. Cu totii suntem prinsi in febra joburilor si a taskurilor interminabile pe care le avem. Dar nimeni nu se vaita. Poate doar ne incruntam. Continuam sa privim cu nonsalanta monitorul. Ma intorc la pranzul meu. In fata mea, in coltul din dreapta al biroului in forma de coltar, care surprinzator este pus chiar la intrarea in departamentul meu , parca face parte dintr-un mic labirint, pus strategic ca nu cumva vreo miscare sau aratare sa scape de sub controlul vizual foarte fin al meu. Incerc sa mananc ceva si am urmataorele optiuni : o punga de bake rolls care este cert o combinatie de paine uscata parca uitata pe masa de o cina intarziata combinata cu un gust de usturoi, parca rupt din cateii ce-i tin cu atata drag pe balconul lung de peste cinci metri, un ceai rece ce se lauda cu o eticheta de suta la suta natural si impotriva ingraselii, care daca doar atingi sticla si simti un fior ce te cuprinde si ti se face pofta parca de un meniu adevarat. Dar nu am timp. Sunt doar la birou. Ma uit in jur, parca pierdut in spatiu si vad o banana, una mica si galbena, parca vanduta pe sub mina la una din taberele de la coltul strazii, fiind ultima disponibila. Dar, rezist. Incep sa-mi pun in evidenta dintii puternici de acum veterani, care nu-s pentru prima oara la testul cu dulciurile si derivatele ale acesteia. Plombele mascate inteligent de bine de stomatologi priceputi si surprinzator de calzi in ceea ce priveste manuirea acestora, stau dovada, ele plombele, ca nimic nu este imposibil si nimeni perfect. Incep si rontai asemeni unei rozatoare, nu se aud decat sunetul tastelor, vocile colegilor si plescaitul meu infernal.Incerc sa reduc zgomotul dar fosnetul pungii de bake rolls nu prea ma ajuta, suparata ca am lasat-o de o parte si ca ignor si ca banana cea galbena parca imi face cu ochiul, iritata poate de flirtul meu nevinovat cu ceaiul cel rece, nu fac ca aceasta sa fasie parca mai rau la fiecare atingere a acesteia. Atunci ma razbun si intr-o clipa de furie oarba cuprind punga deja speriata de privirea mea incruntata, cu ambele maini ce sfarseste prin a fi sufocata si aruncata intr-un final la cosul ferit de ochii pofticiosi de senzatie in colzul din dreapta jos al biroului meu. Imi revin repede indreptandu-ma catre virgina banana si ca un tinar neinitiat ma reped asupra sa si o cuprind cu buzele deja infierbante. Papilele gustative nu mai sunt sub controlul meu. Parca au luat-o razna si nu am ce face. Intr-un moment de sclipire, ca o reactie diabolica, incerc sa-mi potolesc poftele gastronomice cu un dus rece asigurat de ceaiul parasit de cateva minute pe biroul socat deja de agitatia din jurul sau. Mai iau o gura de ceai entuziasmat parca de atentia ce i se ofera. Respir, in sfarsit. Stomacul meu in sfarsit este multumit. Doar pentru moment. Si-ar fi dorit mai mult , dar a inteles in sfarsit ca trebuie sa se adapteze. Isi aminteste cu nostalgie de zilele ce le petrecea la padure si infuleca cu totul graterele facute din lemnele proaspat uscate, culese de mine cu mare atentie. Isi aminteste cum savura caldura verii cu ceaiurile sorbite in liniste, undeva departe de ochii si privirile rautacioase ale semenilor, viseaza la aerul rece si umed al Carpatilor. Dar inca spera. Spera ca intr-o zi va fi mai bine. Discut cu el si il calmez. Ii spun ca este doar temporar si ca raul este doar momentan, ca vom avea timp sa petrecem impreuna , exact ca o familie ce suntem. Ma intorc cu gandul la birou. Ridic privirea din monitor si privesc in jur . Aceleasi fete. Aceleasi voci. Aceeasi oameni. Aceeasi forfota de sfarsit de luna unde targeturile si cifrele pun stapanire. Imi privesc colegii. Deja sunt dezumanizati. Adevarate masinarii gata sa te nimiceasca la prima greseala . Incep sa fac comparatia cu robotii , dar ma opresc. Imi zic ca-s prea crud. Unul din ei imi zambeste, dar fals ca de obicei. Ii zambesc si imi reiau munca, dar nu oricum, ci mai bun, mai senin, mai...plin. Ma gandesc ca ma asteapta acasa o masa bogata , altfel eu si stomacul meu vom fi fericit . O multumire simpla, banala ce ma tine pe linia de plutire. Deja imi imaginez deja bucatele ce ma asteapta cu atata drag. Dar ma opresc imediat, acuzat de papilele gustative de lipsa de umanitate. Imi continui munca. Este abia pranzul si mai este pana la ora sase. Sase si ceva...

Poveste de iarna

Universitate. Piata universitatii. Este putin peste sapte . Sapte seara. Ceva imi atrage atentia si nu stiu ce. Ma apropii si ma uit mai bine. Imi sterg ochii obositi is agresati dupa o o zi plina de munca, si privesc cu atentie. Vis-a-vis de mine se afla un tinar. Ceva la el mi-a atres atentia si incerc sa-mi dau seama ce. Ma opresc din mers si ma odihnesc pret de cateva momente, admirand spectacolul din fata mea. Tinarul, caci el reprezinta actorul principal al spectacolului meu , nu se opreste sa-mi dovedeasca asta. Si nu cu oricum, ci cu varf si indesat. Cred ca se apropie cu succes de varsta ce-o invidiez , de aproxamtiv 20 de ani , imbracat simplu si sumar , dar curat si elegant, cu un pantalon negru calcat parca de mama sa in ultima clipa la dunga, fiind tradat de dunga semicontinua ce se prelungeste doar pina la nivelul pantalonilor, camasa albastra ce-mi aminteste de anii de pionerat si copilaria mea sau de controlorii duri si inumani , asemeni unor brute din autobuze, pantofii luciosi artificial , de parca cineva tocmai a scapat intr-un atelier intr-o seara tarzie sticla cu lac , freza bine aranjata, o combinatie intre zaharul ce se aplica pe vremuri pentru coafuri indraznete si apa de colonie furata din sertarul tatei si o privire de inocent , de parca la primul contact este o victima sigura. Dar toate astea nu marcheaza decat incepul , in comparatie cu ce-am observat ulterior. Incercand sa-i caut cu privirea mainile pentru a-mi dovedi ca este un tanar ingrijit si parca deja prognozam in viitorul apropiat o intalnire cu cineva drag sau important ,caci toalele si aspectul sau fzic, completand cu temperamentul sau agitat , m-au facut sa cred asta. Imi deschid ziarul si incep sa recitesc stirile, in felul asta mi se intaparesc mai bine in minte si sunt la curent cu ce se intampla in jurul meu. Pentru moment il pierd cu privirea pe tinar. Ma concentrez asupra ziarului. Deodata imi retine atentia ceva. Ceva ce observasem de la bun inceput , dar neclar. Imi ridic privirea si undeva ascuns parca de ochii lumii si stanjenit de situatia speciala, tinarul tinea timid un fir de trandafir rosu. Un rosu superb ce ma face sa-mi amintesc de semnificatia culorii rosu. Imediat imi apare in fata notiunea dragostei ce se regaseste perfect aici, voia buna , prietenia ...calitati pentru care oameni si-au dat viata de-a lungul istoriei, si ma intorc apoi brusc tradat de privirea crunta ce m-a cuprins pentru moment. Il privesc din nou. Nu-mi pot explica cum se poate comporta asa....probabil emotiile or fi de vina, probabil este prima intalnire , probabil ca este cineva important, cum am mai zis. Dar ma opresc la probabil, risc sa devin penibil, dar totusi ma gandesc...este o rusine sa iubim? este interzis sa ne aratam afectiunea fata de semenii nostri ? si ma intorc la tinarul nostru...imi zic ca acest comportament este intr-un final, probabil, un rezultat bizar al colegilor si prietenilor sai ce l-or fi tachinat inainte pentru simpla si pura sa prietenie sau chiar poveste de dragoste cu aleasa lui ...si acest gest este doar unul inofensiv de aparare in fata remarcilor, criticilor, privirilor rautacioase si invidioase a celor din jurul sau. Mainile ii sunt rosii , dar un rosu dur, parca mainile striga de durere sacrificandu-se in frigul dintr-o seara de noiembrie doar pentru a-l ajuta. Nu se vaita. Indura. Dar nu stiu cat mai pot suporta. Nici ghimpii de pe coada trandafirului nu par sa le afecteze, nici sprijinul pe care-l ofera trupului tinarului pe peretele murdar si rece al peretului ce-a vazut o revolutie in piata universitatii. Totul il ajuta . Totul ca sa fie perfect. Este minunat ceea ce se intampla. Nu mai este nevoie decat probabil de prezenta ei. Si nu oricum. Ci de un zambet. Ma uit la ceas din nou. Ea nu mai vine. Tinarul ma priveste cu ochi straini si goi, undeva pierduti intre speranta si optimism. Ca ea totusi va veni. Probabil ca intarzie, dupa orele de la facultate, isi zise el in gand. Sigur asta e motivul. Sau blestematele de transporturi in comun. Alta explicatie nu gaseste. Nici nu vrea. Are incredere in ea si nimeni nu-i va schimba parerea asta. Doar o iubeste, dar totusi se simte o urma de nesiguranta. Tremura. Il vad si-l simt. Dar nu spune nimic. Probabil isi spune ca mai e doar un pic. Continui si imi citesc ziarul, saturat sa vad suferinta tinarului. Tocmai ma uit si imi dau seama ca vineri voi avea un spectacol, de data asta pe bune si cu un titlul sugestiv, cum iubeste cealalta jumatate. Si fac conexiunea cu tinarul. Schitez un zambet si citesc in continuare. Niste pasi mici si grabiti se aud in zare. Imi ridic privirea si observ o tinara zbuciumata parca de grijile cotidiene., dar continua sa mearga, constienta ca este capabila sa le infrunte. Ma uit la tinar in acest timp. Ma uit si la ea. Observ cum doua fete se lumineaza. Brusc. Iar zambetele isi fac aparitia, tarziu, dar sigur. Toate grijile se spulbera acum . Vad doi oameni care se iubesc. Si ii admir pentru asta. Deci, am inteles in sfarsit ca dragostea nu este numai in romanele siropoase, in filmele hollywoodene sau in jurnalul de pe noptiera ale vreunei domnisoare. Ele exista si dovada sta marturie poveste din aceasta seara. Tinerii pleaca. Plec si eu. Ma indrept catre prima florarie si ii cumpar un buchet de flori mamei. Ea mi-a oferit si m-a invatat prima ceea ce este dragostea. Dragostea de mama. Este un inceput. Un inceput fara de sfarsit ...

Cand se stinge lumina

Hai intra! Curaj! Intra si inchide usa ! Nu te dor ochii ? Nu-i asa ca e prea multa lumina ? Ia loc te rog. Dar ...inainte, te rog stinge lumina. Ai venit unde trebuie. Nu mai ai nevoie de nimic. Crede-ma!Inchide ochii. Poti sa ma vezi acum ? Sigur NU. De aceea te rog, sa stai linistit. Si sa ma asculti. Dar te rog sa te concetrezi. O alta poveste ? De fiecare data, cand imi spui o poveste, naratorule ma inveti ceva! Da, cititorule, asa voi face. Doar tu esti prietenul meu de suflet. Esti jumatatea mea. Iar cu tine sunt cel mai EU. Uit de mine, si ma regasesc in tine. Nu-i asa ca-i minunat?Hai spune. Curaj! Spune ce simti! Sau nu ...nu inca. Imi vei spune cand vei simti cu adevarat. Cand sentimentele tale vor fi pure. Fara intrebari. Fara ganduri. Doar tu si sufletul tau. Atat iti cer. Uite, am sa-ti spun o poveste. O poveste despre mine. Si tot ceea ce reprezint eu. Sau aproape tot. Pentru ca tu sa ma cunosti. Tu trebuie sa stii. Trebuie sa stii ca si eu sunt un suflet. Ca exist, ams entimente si pot iubi. Pot iubi atat de frumos. Iar atunci sunt minunat.Trebuie sa ai rabdare. Sa intelegi. Sa ma intelegi. Sa simti. Sa fii cu mine. Doar cu mine. Nu cer prea mult. Nu vreau decat reciprocitate cititorule. Nu stiu cum sunt altii, cum iubesc sau daca iubesc. Dar eu cand iubesc dau tot ce am mai bun. Ofer. Sufletul meu. Inima mea. Sunt trup si suflet acolo. Iar atunci sunt cel mai Eu. Nici nu stiu daca tu ai iubit vreodata. Conteaza mai putin.Acum. Ai acumulat experienta. Dar presupun ca stii ce inseamna a iubi. Crezi ca exista o definitie in a iubi ? Eu nu cred. Fiecare iubeste in felul sau. Stii ca iubesc oamenii ce iubesc. Imi place sa-iprivesc pe strada. Zambesc. Radiaza. Se imbratiseaza. Sunt atat de minunati. Si parca dau si celor din jur din magia lor. Ai fost vreodata atinsi de zambetul lor? NU?Inseamna ca nu esti prea norocos. Eu am fost. Stii cum m-am simtit ? Simteam ca imi poti face orice fara sa ma atingi. Eram cuprins de ea. De iubire. De dragoste. Puteai stinge lumina. Si eu vedeam tot. Admiram chipuri. Oameni. Eram un inger. Vedeam prin ziduri. Ascultam orice. Si totul mi se parea fantastic. Simteam ca plutesc. Si incercam sa inteleg ce se intampla. Ce mi se intampla.Doamne! Eram fericit! A iubi coincide cu a fi fericit. Stii asta?Nu este o definitie. Este doar ce simt cand pronunt a iubi. Am invatat ca pot vedea, asculta, fi oriunde. Nu ai nevoie de ochi. Nu ai nevoie de urechi. Nu ai nevoie de picioare. Pentru a fi acolo. Ca sa iubesti. Ai nevoie doar de inima. De suflet. Deschis. Gata sa oferi si sa primesti. Nu mai mult , nu mai putin. Ci doar atat. Atat cat tine de reprocitate. Hai du-te si aprinde lumina! Vezi pe unde mergi! Te mai dor ochii? Nu-i asa ca acum e mai bine ? Ai transpirat. Ce se intampla ? Stai linistit,cititorule. Esti ok. Ai fost atins doar de dorinta. Dorinta de a iubi si de a fi iubit. Stiu. Si asta nu-i tot. Ti-am spus doar. Nu vei mai avea nevoie de nimic. Ci doar de iubire. Suna a un vis. Nu? Nu-i vis. Nu acum. Ci ti se poate intampla si tie. Pentru ca meriti. Pentru ca poti oferi si tu. Pentru ca ai pentru ce. Iti mai trebuie. Un motiv.Banal. Sa ai pentru cine. Ridica-te ! Du-te si inchide lumina. Din nou. Imagineaza-ti ca o vei intalni. Dincolo de tine. De tot ce reprezentai tu. In curand. Nu-i asa ca simti fiori deja? Deschide ochii...Dar, naratorule, nu voi vedea nimic...Asculta-ma doar si deschide-i. Vei vedea. Deschide-i acum. Naratorule ! O vad ! Doamne !O vad! O simt. Imi vorbeste. Chiar vad ! Nu am nevoiede lumina. Acum am inteles. Lumina este in sufletul meu...Naratorule! Pot sa plec acum.Uite plec cu ochii inchisi. Nu mai pot astepta. Ma asteapta acolo. Este pentru mine. Doar pentru mine. Merg sa iubesc. Sa fiu iubit. Sa fiu fericit. Pe curand...

Frunze risipite

Atat de multa lume. Atat de agitata. Atat de tarziu. Sunt doar in centru. Centrul capitalei. Masini. Strazi aglomerate. Claxoane.Faruri orbitoare. Lumini. De peste tot. Tipete. Injuraturi. Nervi. Pentru ce ? Sa ajunga acasa. Dupa o zi plina de munca. Dupa atatea probleme. Dupa atatea griji. Si este doar miercuri. Miercuri seara. O zi normala. Pentru unii. O povara in plus. Pentru altii. O zi speciala. Pentru mine. Ma aflu in fata Teatrului National. Este atat de frig. Este atat de rece. Este atat de devreme. Octombrie. N-a mai avut rabdare si si-a facut aparitia mai devreme. Cu bruma sa. Si sunt o victima a sa. Dovada sunt mainile mele inghetate, si nasul ce nu ma mai asculta de ore bune incoace. Unii ar spuneca-s racit. Altii ca sunt fitos. Eu vreau doar sa fiu. Imi fac curaj. Ma asez pe banca. Astept. Privesc. Admir privelistea. Inghet. Dar nu-mi pasa. Nu mai simt nimic. Stiu. Doar ca trebuie sa astept. Incepe sa bata vantul. Atat de tare. Atat de repede. Atat de dur. Incat nu-mi mai simt nici fata, nici ochii, nici gura. Nimic. Incep sa zboare diverse prin fata ochilor mei. La un moment dat. Aterizeaza pe obrazul drept o frunza. Ma zgarie.Ma incita. Ma sperie .Deja simt. O iau in mina. Este atat de mare. Atat de groasa. Atat de ruginita. Octombrie si-a facut din nou simtita prezenta. Imi place aceasta frunza. Este rodul toamnei. Anotimpul meu favorit. Am iubit dintotdeauna. Poate aduce si ploaia. Am atatea amintiri placute. Uite. Zambesc acum. Doar la gandul ce ma duce departe. Ma intorc. Iau frunza si o cuprind cu ambele maini. Este atat de rece. Si mainile mele sunt la fel. Dar dupa un timp.Toate sunt calde. Rece pe rece se face cald. Am invatat si asta. Ma ridic. In picioare. Se aude zgomotul masinilor. Sirene. Claxoane. O intreaga nebunie. Inchid ochii. Nu mai vreau sa aud, sa vad nimic. Ci doar sa simt. Ma detasez. Si reusesc. Sunt acolo doar trupeste. Spiritual sunt atat de departe. Nu mapoti atinge. Sunt atat de sus. Nu ma poti vedea. Deschid ochii. Simt ceva rece pe obrazul stang. Admir. Este ofrunza. O alta. Una la fel de mare, dar moale, verde si proaspata. Nu mai inteleg nimic. Este toamna. Nu-si are locul aici. A trecut vremea ei. A fost. Dar a indraznit sa fie. In mina stanga o tin pe cea ruginita iar indreapta pe cea verde. Inceput de sfarsit. Sfarsit de inceput. Viata. Moarte. Pamant. Cer. Frunze risipte. Au venit la mine. Le-a adus Octombrie. Le-a adus vantul. Pe fata mea. Pe obrajii mei. Cei doi. Stang si drept. Acum nu mai mi-e frig. Imi simt toate cele. Uite. Zambesc. Si rad. Nu stiu de ce. Ma urc pe banca. Cat pot de sus. Si ridic mainile. Atat cat ma tin. Si simt cum imi trece vantul printre maini. Isi vrea frunzele inapoi. Si Octombrie plange dupa ele. Le arunc. Si ele incep sa zboare. Ca doua frunze risipite ce sunt. Le urmaresc cu privirea. Atat cat pot sa vad. Dar nu pentru mult timp. Au disparut. Ma asez pe banca. Astept. Octombrie. Imi doresc sa fiu o frunza. Sa ma las purtat de vant. Sa nu stiu unde ma duce. Sa nu pot controla. Sa nu ma pot impotrivi. Vreau sa fiu frunza. Sa ma risipesc peste tot. Si sa ma gaseasca cineva. Sa ma adune. Si sa ma pastreze. Si sa nu-mi mai dea drumul

Intalnire de gradul trei

Dimineata. Atat de dimineata. Incat simt racoarea aerului de septembrie. Cuprinzandu-ma. Neinvelit. Neacoperit. Candva ma incalzea ea. Dar acum, cu sigurantza fizic nu mai este. Poate doar spiritual. Si ma multumesc doar cu caldura zambetului sau. Mi se face atat de frig. Deodata. Incat ma trezesc. Ma ridic din patul. Invidios pe cele doua perne calde. Ramase sa se rasfete cu patul meu imens. Dar ma voi intoarce. Eu. Imi zic, imbarbatandu-ma. Ma pregatesc pentru o noua zi. Privesc cu greu spre fereastra. Este atat de lumina. Si nu e din mine. Ci dinspre afara. Este aproape ora sapte. Si trebuie sa ajung in centru. In centrul Bucurestiului. Unde am sa intalnesc o persoana interesanta. Pentru a stabili un contract. Si nimic mai mult. Sau poate doar formalitati. Doar atat. Ma imbrac cu greu. Nu inainte de a trece pe la baie. Imi lustruiesc superficial in ultima clipa pantofii si atarn pe mine un costum de in. Curios. Albastru. Inhatz si un tricou. Cam scurt si cam inchis. Ce-i drept. E negru. Si sunt gata. Sau aproape gata. Dar plec. Nu privesc in urma. Am invatzat si asta. Jos ma asteapta un prieten. Numarand secundele de nerabdare pina sosesc. Nu-l dezamgesc. De cand ma stiu sunt punctual. Si-mi place reciprocitatea. Povestim. Radem. Zambim. Amintiri. Probleme. Suntem cu fruntea sus. Ne amagim ca fa fi bine. Pentru unii.Urmeaza...spunem noi. Cobor la Universitate. Nu inainte de a ma sterge o masina neasigurata in trafic. Nu e prima oara cand sunt la un pas de moarte. De faptce e moartea. Nu exista asa ceva. Zambesc. Din inima. Siajung la facultate. La Dacultatea de Litere. Ma grabesc sa ajung inauntru. Sa fiu punctual. Dar nu. Imi dau seamaca mai e timp. Si ma opresc. La o cafenea din apropiere. Servesc o ciocolata calda. Este putin peste opt. Si deja citesc ziarul. Obisnuit sa stiu tot. Sau aproape tot. Informat. Ridic privirea din ziar. Ceva. Mi-a atras atentia. Si nu stiu. Privesc in jurul meu. Ma intorc. Si nu vad nimic. Ma intorc la citit. Imi spun ca mi s-a parut. Dar nu dureaza mult.Si simt. Simt din nou. Ridic privirea. Si vad. Vad ceva minunat. Pe cineva minunat. Doamne ! Cred ca este cea mai frumoasa fiinta. Ma blochez. Nu ma pot uita in alta parte. Nu ma intereseaza in alta parte. Nu vreau in altaparte. Vreau doar sa respir cu ea. O vad cum se apropie. Si pentru prima oara in viata am emotii. Vine spre mine. Nu-mi vine sa cred. N-o pot descrie in cuvinte. N-as putea. As fi superficial. Pot spune doar atat. Este minunata. Un inger. Venind spre mine. Pentru mine. Cu mine. Cel putin asa cred. Se indreapta spre mine. Imi scapa ciocolata calda din mina. Nu ma intereseaza ca s-a patat costumul. Si tricoul. Nu ma intereseaza. Poate sa faca ce vrea. Poate sa-mi faca ce vrea. Nu-mi pasa.Nu-mi mai pasa. Stiu caeste pentru mine.Ea nu-mi spune. Dar eu nu pot minti. Nu ma pot minti. Am impresia ca timpul a stat in loc. Pentru mine. Pentru ea. Pentru noi. Se apropie. A ajuns .E-n fata mea. Spune ce sa fac ? Ce sa-i spun ? Chiar nu mai stiu. Ma port ca un adolescent. Aaaa...stiu...ii zambesc. Ii zambesc din inima. Imi spun eu. Si asa am si facut. Imi zambeste si ea. Ma ia de mina. Eu...incep sa tremur. O privesc. Ma priveste .O simt. Ma simte. O aud cum imi sopteste...Am venit. O aud...si repet...Ai venit. Si ea imi clipeste. Si apoi imi spune. Da. Am venit pentru tine. Pentru noi. Ma imbratiseaza. Doamne ! Visez! Este minunat. Ce se intampla ? Si ...ma saruta. Spune-mi ca e real Doamne. Hai spune-mi !Este divin ! Mai vreau. Opriti timpul. Vreau minunea.Vreau mereu. Si minune din minune se face...A venit, a minunat si a plecat...Ma intorc la ciocolata mea calda. Si la ziarul. Ma intreb daca am visat. Si-mi dau seama ca a fost cat se poate de real. Doar ma curat pe costum si pe tricou. Dar ce mai conteaza. Sunt fericit. Iubesc si sunt iubit. Ma grabesc sa nu intarzii la intalnire. Dar acum privesc inapoi. Dupa ea. De ce nu mi-ai spus ca tu ai fost aici ?

Lacrimi in soare

Este abia luni. Si inca dorm. Cu ochii deschisi. Larg. Desi este dimineata.Tare de dimineata. Si curios. Nu sunt acasa.Cum ai fi crezut. Nici la birou. Cum ai fi banuit. Ci pe drum. Cum ai fi ghicit. Merg si dorm. Cu ochii mari. Atat de mari incat pot vedea soarele. Cum ma orbeste. In incercarea de a ma trezi. Si aproape ca reuseste. Norocul sau ca am mainile ocupate. Ocupate cu un calculator catre un beneficiar. Ma trezesc subit. Realizez ca trebuie sa ajung din nou. La Universitate. In ultima vreme cam toate drumurile duc la ...Universitate. Desi am greutate si-mi este incomod. Ma misc repede. Vorbesc repede. Zambesc repede. Nu este mult pina la Universitate. Situat fiind cu biroul undeva aproape de Unirii. Deci la un calcul simplu. Ai putea spune o statie de metrou, sau doua de autobuz.De aceea m-am incumetat sa merg pe jos. Si asta fac. Aerul de dimineata este racoros, semn ca septembrie incepe sa-si faca simtit incet dar sigur prezenta prin dulapurile noastre. Cand bluzitele cu maneci scurte au fost inlocuite cu camasile din ultimul raft sus. Asa am facut si eu. Si iata-ma spre Universitate. Merg aproape doua sute de metri. La un moment dat, prin fata mea trece un batran. Nu este primul, nici ultimul, imi spun, incercand sa-l depasesc. Aglomeratia de dimineata este o rutina pentru mine. Dar ii zambesc, cum le fac tuturor ce au curajul sa ma priveasca si sa primeasca. Sa primeasca caldura sufleteasca. De la mine. Pentru ei. Asa am facut si acum. Batranul se opreste. Ma opresc si eu. Incepe sa vorbeasca. Imi multumeste. Pentru ca i-am facut ziua mai buna. Insa dintr-o data. Se schimba la fata. Imi spune de ce plang.Il calmez spunandu-i ca i se pare. Il asigur ca nu am nimic.Insa el revine. Spunand ca nu a fost niciodata mai sigur. Ca am lacrimi. In ochi. Ii spun ca sigur i se pare. Doar n-am cum sa am lacrimi in soare.E ciudat, nu-i asa ? Imi spune doar atat. Nu conteaza cand le ai .Ci cum le ai. Si pentru cine le ai. Imi place ceea ce aud. Imi spun. Un batran intelept. Ne retragem la marginea drumului pentru a nu incurca circulatia pietonilor. Ii spun ca nu am simtit lacrimile. Pentru ca nu ma exteriorez cand sufar. Si ca lacrimile imi sunt doar in sufletul meu. Nu e multumit de raspuns. Si-mi raspunde. Stiai ca sufletul tau are si el suflet ? Are si el ochi ? Plange si el. Nu plangi numai tu. Plangeti impreuna. Hai fii bun si spune-mi de ce plangi. Ii zambesc.Dar nu e zambetul meu. Batranul ma ia usor de mina. Si-mi spune. Nu-iasa ca din cauza ca iubesti ? Nu-i raspund. Imi spune ca tacerea are raspunsul ei. Imi mai spune... mergi ca vad ca te grabesti. Dar iti spun doar atat. Nu-ti fie teama ca plangi. Plangi de cate ori este nevoie. Plangi din suflet. Plangi cand simti. Si apoi razi. Va fi bine. Vei vedea. Pe curand. Sper ca data viitoare sa te vad razand. Razi ca un soare. Esti un soare ! Stiai ?

Sunt un prost

Astazi mi-am propus sa fiu altfel. Altfel decat cum sunt in fiecare zi. Astazi voi fi special. De fapt sunt in fiecare zi. Dar nu-mi dau eu seama. Ii las pe altii sa observe. Sau ii fac se simta ca mine. Dar voi inceta. Sa mai gandesc. Sa mai rationez. Cu alte cuvinte. Sa fiu un prost. Uneori suntem prea prosti daca gandim prea mult. Asa ca astazi am sa ma comport ca atare. Nu voi mai judeca. Nu voi mai rationa, calcula, analiza. Nu voi face nimic din ceea ce presupune a gandi. A gandi in esenta. Nu ! Voi fi ca un primitiv. Imi voi pune singur o eticheta si ma voi comporta ca atare. Voi rade fara motiv, voi zambi fara sa mi se zambeasca, voi povesti fara a avea vreo logica, voi alerga si voi vorbi fara sa fiu intrebat. Ma voi infrupta din toate fara a-mi pasa de silueta, de calorii, e-uri, chimicale, de cofeina, etc. Voi fi mai mult decat natural. Voi fi un prost. Ce-mi place cum suna ! Sunt prost ! Vrei si tu ? Stiu ca vrei ! Stiu eu ! Dar ti-e teama de imaginea pe care ti-ai construit-o. Atat de greu. Ai muncit doar atat pentru ea. Si sa narui totul intr-o zi! Prea riscant ! Nu-i asa ? Tocmai de aceea viata e frumoasa ! Crezi ca ai totul dar il poti pierde intr-o clipa ! Stii care este marele avantaj cand esti prost ? Ca nimeni nu se asteapta de la tine, nu are pretentii sa faci ceva, sa-i uimesti, sa-i surprinzi. Esti un prost si atat. Deja ai mare pe frunte o eticheta cu fonturi de 16. Te arata cu mina. Si se amuza de tine, pe seama ta. Iar tu nu intelegi. Esti doar un prost. Stii ca ei glumesc cu tine. Si in sinea ta, iti place. Te simti bagat in seama. Dar ii poti uimi. Dar altfel. Prin bunatate. Prin daruire. Prin altruism. Prin dragoste. Si atunci esti deasupra lor. Tu nu ai targete, nu ai calcule, nu ai planuri, nu iti construiesti o cariera. Tu TRAIESTI ! Si iti place asa cum esti ! Iti place cand mananci covrigul cald de la brutarie. Este coca goala, cu putina sare si calda. Dar pentru tine este o fericire. Nu ai nevoie de icre negre ca sa fii fericit. Si te simti al dracului de bine. Si nu intelegi de ce se uita ceilalti la tine asa de urat pentru amaritul tau de covrig. Ce-ti pasa ! Esti prost si fericit ! Dar ai uitat ceva ! Ce multi din cei inteligenti au uitat de mult sa faca . Dar tu o faci ! Si in fiecare zi ! Doamne, ce frumos esti ! Privirea ta emana atata bunatate. Atata caldura. Tu simti! Tu iubesti ! Iubesti fiecare fiinta, fiecare obiect ! Fara a pune intrebari, fara a-i vedea rostul. Nu analizezi ce va fi, nu faci studii de piata, nu ai indoieli. Ce dracului! Tu esti un prost si atat. Vreau si eu ! Imi dai din prostia ta ! Hai ! Fii bun si da-mi ! Lasa-ma sa fiu prost o zi ! Macar o zi ! Sa simt si sa iubesc fara sa pun intrebari ! Lasa-ma sa o iubesc cu toata inima mea ! S-o iau in brate si sa nu-i mai dau drumul ! Sa nu ma gandesc la problemele de-a doua zi ! Te imlor! Te rog mult ! Opreste-ma sa-mi pun intrebari ! Vreau sa fiu prost ! Nu intelegi ! Sunt un prost ! Deja iar gandesc prea mult ! Deci iar sunt un prost !

Gheata

Imi doresc ca patinele sperantelor noastre sa alunece lin pe gheata vietii, fara sa ne zgaltaie inimile, fara sa ne zgaraie sufletele, iar in ciuda tuturor piruetelor sa pivotam pe acelasi drum al bucuriei imprimandu-ne starea de beautitudine. Imi doresc ca sa plutim dansand, stralucind prin turturii lacrimilor noastre transformata intr-o caleasca de gheata trasa de bataile inimilor noastre. Imi doresc ca chipurile sa fie cufundate in omatul puritatii sentimentelor noastre, incalzindu-ne vorbele in soapte caruntite de iarna. Imi doresc ca acum sa fie cu mult timp in urma...tu sa ma surprinzi aducandu-ma doua sandwichuri calde si o cafea fierbinte, iar eu in incapacitatea mea de a ma bucura, sa navalesc asupra ta cu zecile de saruturi adolescentine culminand cu rostogolurile in zapada ce prinsese radacini pe splaiurile unirii. Imi doresc sa te stiu fericita...la fel de fericita cand ti-am intins mana mea calda si am cuprins mana ta vanata...

Blugii

Desi fusesem pedepsit pe drept pentru indrazneala mea de a fi frumos in mijlocul unui inceput de martie friguros, nici macar raceala nu ma impiedicase sa fiu in forma maxima, cu zambetul pe buze, pofta de viata si o dorinta de reusita, cu mici scapari cum ar fi nasul meu devenit dozator ambulant. Era aproape sapte dimineata, mult prea devreme fata de programul meu zilnic, cand imi propusesem sa profit la maxim de starea de spirit euforica sub a carei dominatie ma aflam. Am mers repede in bucatarie, care contrar rutinii zilnice, am pregatit personal si am savurat micul dejun, dupa care am fost in baie sa-mi fac ultimele retusuri pentru o zi de marti. Cand m-am intors, am ramas surprins de usa deschisa a camerei mele, in conditiile in care eu am inchis-o. Am intrat usor, erau toate la locul lor, acelasi haos ordonat dupa tabieturile mele. Nu fusese nici geamul deschis incat sa-mi produca curentul ce ar fi dus la deschiderea usii. Nici macar ,Bella si Lady, nu fusesera prin preajma, pentru atunci cand o fac, intr-adevar rar, imi parfumeaza camera cu mirosul specific al fantei lor. De aceea , asta-i unul din motivele pentrucare inchid camera totdeauna. Am dat sa ma imbrac,cotrobaind prin dulapul meu imens. Am ramas surprins ca totusi aici totul era schimbat. Nu-mi mai recunoasteam camasile, bluzele, pijamalele. Nici una nu era la locul lor. M-am gandit pentru moment ca mama mi-a facut o surpriza ordonandu-le. Dar nu si de data asta. Mai mult m-au surprins o pereche de blugi care nu i-am recunoscut. Crede-ma, imi cunosc foarte bine lucrurile, avand in vedere cat de pretentios sunt in privinta lor, cheltuindu-mi de multe ori chiar si ultimii banii pentru acestea. Dar acestia sigur nu erau ai mei.A tunci , m-am ingrozit. Cineva fusese la mine in camera. Desi imi imaginam scenarii. Sa fii lasat usa deschisa noaptea si cat am dormit eu...Sau cat am fost la baie dimineata, sa fii intrat...si....Dar cu ce folos ? Imi putea lua multe alte lucruri ?Si de obicei hotii fura...De ce sa-mi lase mie o pereche de blugi ? E vreun semn ? Sau , am primit vreun cadou si nu stiu eu...In fine, m-am decis sa trec la fapte. Am mers la intrare, si am verificat. Usa era inchisa , chiar de doua ori. La baie, nu eranici un semn. Nici la bucatarie. Nici pe hol, vreun semn de prezenta straina. Nici urma de pasi. In paranoia mea, imi zisesem ca am dat de un profesionist. Cineva ma urmareste si vrea ceva de la mine. Deja imi imaginam, asemeni scenariilor prezentate la stiri, ca-s urmarit si ascultat, si urmeaza o perchezitie. Deja ma simteam mai mult decat important. Un inculpat.Un acuzat. Cineva a intrat in casa, si mi-a plantat microfoane. Asta e. Mi-am zis. Am cotrobait toata casa in cursul diminetii. Dar fara sorti de izbanda. Ceva era in neregula cu dulapul ala.Ti-am zis doar. Si mai ales cu acea pereche de blugi. M-am imbarbat si am decis sa fiu indiferent. M-am hotarat sa-i imbrac. Dar fara nici o sansa. Am incercat cu exercitii fizice, orizontale, verticale, diagonale numai ca sa intru in ei. I-am controlat prin toate buzunarele. Am verificat toate etichetele. Fara rezultat insa. Mi-am zis ca voi face un ultim efort. Nustiu cum am reusit, dar i-am imbracat. Apoi, mi-am amintit. Erau blugii mei vechi de doi ani de zile. Doar ma ingrasasem....

Inamicul

M-a lovit miseleste. Fara sa ma priveasca in fata. Fara o lupta dreapta. Fara sa aiba curajul sa ma infunte. Eu si El. Ca de la barbat la barbat. Ranile ramase sunt destul de adanci si inca ma dor. Si nu stiu ce sa fac sa le vindec. Am crezut ca se vor vindeca de la sine. Nimic. Am sperat ca un dus fierbinte vor curata niste semne urate. Nimic. Am incercat cu tot felul de creme. Nimic. Sunt inca sub stare de soc. Abia de-mi revin. Imi tremura mainile. Stiu ca voi reusi sa trec peste asta. Pentru ca-s puternic. Iar lupta nu s-a incheiat aici. Cred ca a fost razbunare. Suna a revansa. Nu i-am vazut fata, dar i-am vazut formele. Privindu-l cum fuge miseleste de la locul faptei. Banuiesc cine este. Si de ce a actionat ca un las. Imi amintesc cu cateva zile in urma i-am umilit iubita intr-o lupta dreapta. Pe atunci am invins inca din prima repriza conducand cu 1-0. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Este egalitate perfecta. 1-1. Si s-a terminat a doua repriza. Vor urma doua reprize de prelungiri si poate se va ajunge la lovituri de departajare. Dar nu cred ca se va ajune acolo, pentru ca-l voi nimici. Ma voi antrena, voi fi pregatit la momentul luptei. Nu stiu cand va fi,unde si cu cine. Poate vin amandoi. Dar voi fi un adevarat razboinic. Voi invinge. Pentru ca nu are cum sa ma invinga un tantar...

Tablou de vara

prietenilor mei...

Ma plimbam prin Cismigiu. Rasturnand litere printre pasi si aruncand cu cuvinte in gandurile mele. Am marit pasul. Sperand astfel ca ma vor duce mai repede si mai sigur acolo unde-mi era locul. Intre prieteni. Cu p mare.Subliniat neaparat. Simteam cum fiecare pas lasa in urma lui o litera. Pierdeam in greutate ratiune. Eram doar o inima. Si-mi faceam simtita prezenta tuturor celor ce aveau sa ma priveasca. Le zambeam. Fara a cere ceva inapoi. Numar pasii in gand si minutele in bataile inimii pina ce voi ajunge la universitate. Stiam caa colo ma asteapta cineva. Cineva venise special pentru mine. Fara a-mi cere ceva inapoi. Erau prietenii mei. Jocul pasilor si magia emotiilor m-au gasit primul la universitate. Sorbind litere dintr-o revista gratuita. Pacalindu-ma cu excursii in mijlocul tarii. Atingeam literele si deja simteam raceala muntelui, priveam cuvintele si deja simteam caldura marii negre, savuram pur si simplu momentul de asteptare. Batea vantul. Dar nu si pe mine.Cu mine era bland mangaindu-ma usor pe spate, adiind usor prin fata,soptindu-mi :va fi bine. Si avut dreptate. Cu varf si indesat. In ciuda distantei, oboselii si a tuturor grijilor. Au venit. Cu aceeasi fete simple exprimand o prietenie sincera.Vazandu-i mi s-a luminat faza .Pur si simplu. Stiam ca am gasit tabloul ce-l pierdusem saptamana trecuta in bratele ei. Atunci cand i-a fost mai greu. Ei i-au fost aproape. Ca intotdeauna de altfel. Imagineaza-ti un tablou prafuit de griji si neajunsuri. Si curatat de o cina superba petrecuta intre prietenu .Nu era cina cea de taina, dar cu siguranta era o stare de beautitudine.Undeva retrasi intr-un loc restrans din mijlocul Bucurestiului. Nu contau preturile, nu masurau meniurile,nu mestecau privirile. Ci doar se gusta timpul petrecut impreuna .Se sortau amintiri ,se adunau fapte, se scadeau necazurile. Si se puneau intr-o farfurie mare. Si au facut o salata. O salata de prietenie. Cu de toate. Cu bune si rele. Amestecate. S-au servit sperante. S-au stropit cu concluzii .Si s-a savurat cu desert dep rietenie. Crema de ei. Aceeasi crema ce-i poarta impreuna. Nu stiu exact compozita aluatului. Dar cu siguranta contine ingredientele astea : suflet, inima si multa prietenie. Timpul nu le mai ajungea, ajungand si tragand de fiecare secunda, as fi vrut crede-ma, ca o secunda sa fie un minut, iar un minut sa fie o ora. Si asa a fost. Ca am simtit ca au trecut ani peste noi. Si tot impreuna am ramas. Ca un tablou de vara.

Zambet

Este 7. Pentru unii 19. Pentru ca e seara. Seara mea. Ma plimb singur prin centrul Bucurestiului. De ore bune. Nu stiu ce-mi veni. Ma ustura ochii, imi fierb picioarele, mi-au transpirat mainile. Dar nu-mi pasa. Am invatat sa nu-mi mai pese. Ma simt sus. Atat de sus. Prea sus. Deasupra tuturor. Si nimic. Nimeni. Nu ma poate atinge. Si este minunat. Afisez un zambet naiv. Sunt tot numai zambet. Nu ma intreba de ce. Nu am sa-ti raspund. Nu pentru ca nu as vrea. Ci pentru ca nu stiu. Nici eu. Stiu ca tot ceea ce fac acum. Tot ceea ce pot. Este sa zambesc. Si zambesc. Atat de frumos. Stii ce-i minunat ? Transmit din starea mea tuturor ce merita. Adica celor ce au curajul sa ma priveasca. Le zambesc. Si primesc. Ce crezi ? Reciprocitate. Primesc tot un zambet. Unii imi zambesc pur si simplu, altiii pentru ca le zambesc eu, altii nu zambesc. Cei din urma nu conteaza. Nu stiu unde merg, pe unde merg ,incotro merg. Dar merg. Merg si zambesc. Nu stiu unde voi ajunge. Cand voi ajunge. La cine voi ajunge. Pentru ca nici eu nu stiu. Pentru ca nici nu ma intereseaza. Pentru ca nici nu-mi pasa. Zambesc. Iar zambesc. Sunt tot numai un zambet. Am acest curaj. Sa zambesc fara sa-mi pese. De urmari. Fara sa primesc inapoi. Zambesc , pur sisimplu. Este minunat. Ma simt minunat. Sunt minunat .Asa simt acum. Asa ma simt acum. Doar zambesc. Sunt tot numai un zambet....Tu cand zambesti? Tu de ce zambesti? Tu pentru ce zambesti ? Tu...chiar zambesti ?

La umbra literelor

Intr-un camp de flori, fluturele este liber. Intr-o ploaie de nori, curcubeul zambeste. Dupa fumul de tigara, ramane scrumul. La aniversarea literelor, cuvantul este solitar. Pe o stanca de pietre, frunza inverzeste. La coltul ochilor, se gusta sarea amara. Dupa paharul de vorbe, se scurg faptele. Intr-o saptamana uitata, se cauta minunea. Se numara zilele, dar scapa sentimentele. In raiul cerurilor, soarele se prapadeste. La privirea sufletului, oglinda se incrunta. In lumina zilei, se culege polenul. Fara spirit, inima vestejeste. La sosirea ploii, aripile fluturelui stralucesc. Cand literele obosesc, buzele sunt vinete. Dupa cuie ruginite, raman gaurile. Declaratiile de apoi, trezesc viitorul. Cand florile se odihnesc, saptamana naste cuvantul. Intr-o noapte friguroasa, literele imbraca emotiile. Dupa cotidian, apare senzationalul. Cand se naruie rutina, picioarele culeg banalul. De frica vantului, florile se ascund la umbra literelor. Fluturele se agita, de vorbele norilor. Intr-un vers din rai, ia viata litera. Cerul fulgera, de minunea ivita. Cand frunza se apleaca, fluturele o indreapta. Mainile intinse catre cer, prind aripi.Rima se anunta, literele o primesc. Dupa poezie, vine proza.Minunea se gusta, dar n-are nici un gust.Cand literele iau masa in familie, cuvantul se linisteste. Fluturele se hraneste, cu polen din rai. Cand florile dispar, ramane umbra. Dupa proza, vine poezie. Cand istoria isi cheama anii, cifrele raspund. Inima invie, sufletul traieste. Fluturele este liber. Liber sa zboare. Intr-un camp plin de flori. Numai curcubeul zambeste. Intr-o ploaie de nori. Scrumul ramane. Si fumul de tigara. La umbra literelor, cuvantul se odihneste. La aniversarea literelor, cuvantul este solitar.

Calatorie in lumea albastra

Imagineaza-ti ca nu mai ai litere. Si-au facut toate gasca in cuvinte. Au pus ce-au gasit repede pe ele, mai o cratima, mai un punct si-au facut in graba bagajele si au plecat cu mic, cu mare, in propozitii si chiar si fraze. Altele s-au ascuns pe traseu in integrame. Dar toate intr-o singura directie. Intr-o singura calatorie. Calatorie in lumea albastra. Acolo unde numai vorbele se uda. Si numai ideile se usuca. Numai ai nevoie de ele. Iar sentimentele devin albastre. Si trupurile devin verde. Verde-albastrui. Ca marea ce clocoteste in tine. Sa vezi galagie. Cand timpul iti fuge de sub picioare. Cand ai in fata minune si se fuge de ratiune. Se cauta orizont. Se cauta cerul. Se gaseste linia albastra. Acolo numai cu ochii poti stabili sfarsitul lumii albastre. Inceput de verde. Sfarsit de albastru. Ochii iti sunt inca verzi. Iar trupul are bronz albastru. Arunca-ti toate literele in apa, se se duca pe apa sambetei. Sa dispara toate negrele. Si sa ramana limpede. Inoata in propozitii si o sa obtii numai fraze. De iubire. Din suflet.Pentru suflet. Da viata sentimentelor tale. Fa-le albastru permanent. Si ochii de un verde fosforescent. Ca tot ce atingi sa prinda culoare. Ca tot ce vezi sa prinda viata. Ca tot ce iubesti, ca doar ce iubesti, sa-i dai inima ta.

Competitia

Sunt cam plictisit. Nu prea ma simt bine. Problemele nu au incetat sa apara. Deja sunt depunctat. Dar nu conteaza. Dar altcineva a reusit sa ma enerveze..De cateva zile. O tot face. Trebuie neaparat sa vorbesc serios cu ea. Nu se mai poate . M-as minti. In primul rand. Este atat de dominanta. Cineva care aproape ca izbuteste. Imi zic eu. Iar ea nu se lasa. Este o incapatanata. De parca as fi eu. E genul care-ti intra pe sub piele. Si nu oricum. Ci ramane acolo. Si macina. Ma enerveaza ca cineva sa fie ca mine. Trebuie sa distrug competitia. Sunt mai bun ! Mult mai bun ! Am zis ca termin odata cu ea. Si totusi nu vrea sa intelega ca n-o accept in viata mea ! Incearca sa ma faca sa plang. Aproape c-a reusit. Dar nu total. Sunt prea puternic pentru ea. Vrea sa ma doboare. Dar e departe.. Dar ea totusi reapare. Mi-am zis ca daca nu azi, maine sigur o umilesc. Si nu asa . Ci in vazul tuturor. Sa vada lumea ce dragut sunt eu. Si nu ma face pe mine una ca ea. NU ! Nu are acum. Poate ca i-a cucerit pe altii dar pe mine, nu ! Doar m-a iritat un pic. Mi-a placut la inceput, ce-i drept ! Trebuie sa recunosc ! Dar acum nu se mai poate. Gata ! Dar totusi gandul imi este la ea . A pus stapanire pe o parte din trupul meu. N-o pot suferi ! Este o nenorocita ! O parsiva ! O curva ! Ma ameteste, ma incalzeste, ma abureste ! Apoi ma ia cu dureri de cap ! Cand credeam ca am scapat de ea ! Revine ! Ma loveste miseleste ! Isi foloseste farmecele pentru a ma cuceri ! Si aproape ca reuseste ! Doar imi stie slabiciunile ! Si nu oboseste sa apara ! Niciodata ! Daca te intrebi cine este ea , iti spun eu…este gripa ce m-a cuprins! Maine o voi ucide ! Cu mana mea ! Si daca nu reusesc , apelez la tine ! Pentru ca esti cu mine ! Esti ?

Vampira

Am fost trezit in patul meu nemarginit de un vampir zburator undeva pe la orele 4 ale diminetii de marti. Nu este nici contele Dracula scapat din filmul vizionat recent, nici un liliac rautacios suparat ca l-am uitat printr-o pestera, ci este doar o femela tantar plictisita ca nu-i acord atentia pe care crede ca o merita. Am tot dat din maini rugand-o sa ma lase-n pace. Nimic .Am implorat-o pitindu-ma de ea sub plapuma. Nimic. Am reusit sa ma enervez si i-am adresat cuvincios injuriile destinate. Nimic. Cu gura sloboda si agitand din maini, am inchis geamul. Si am pus o pastila. Efectul incepu sa intarzie. Spre disperarea mea. Am iesit din camera. Ma uit la ceas. Aproape orele 5. Tot dimineata. Tot marti. M-am intors in camera mai hotarat ca niciodata sa comit poate prima mea crima. S-o ucid cu sange rece pe vampira insetata de sangele meu dulce cald. Am aprins lumina. Am orbit instantaneu. Fiind inca sub influenta somnului. M-am sters la ochi reusind sa identific inamicul. Am prins curaj la apucarea unui papuc.Si am inceput sa zbor prin casa. Eram doi zburatori. Eu si vampira. A fost groaznic. Am luptat din greu. Dar am castigat ca un gladiator in ring. Pina ce unul din noi a cedat. 1-0. Pentru mine. Merg inchid lumina. Imi asez perna moale. Si deschid geamul. Nu mai vine nimeni. De data aste eu sunt invingatorul. Dar somnul meu cui ramane ?

Suflete pereche

Eram nedespărţiţi. Nu puteam concepe să se întâmple ceva cu noi sau unuia dintre noi şi să nu fim împreună. Ne hrăneam cu speranţa că vom fi impreună pentru totdeauna. Că vom trăi ţinunându-ne de mână strâns, jurându-ne că nu ne vom da drumul altuia niciodată. Ne spuneam mereu că suntem norocoşi că ne-am găsit intr-o lume atat de superficială. Aveam aceeaşi vârstă. Curios dar adevărat. Născuţi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră şi-n acelaşi spital. În municipal. Ne plăcea să facem totul impreună. Sau măcar să ne dăm toată silinţa. Se întâmpla uneori s-o neglijez stând nopţile în faţa calculatorului. Navigând ore in şir, căutând citate celebre pentru ca apoi ea să mi le soarbă de pe buze privindu-ne goi în oglindă. Ne surprindeam de fiecare dată în cele mai diverse moduri cu putinţă. Mă trezeam uneori cu ea în spatele meu, bucălându-mi părul, spunându-mi ...eşti frumos, să ştii....iar eu, mă înroşeam ca un şcolar şi-i bâlbâiam...ba tu eşti minunată. Îi placea să mă privească vorbind despre orice şi nu se plictisea niciodată. Ştia atât de bine să mă asculte. Dincolo de prietenă, îmi era mamă, soră, confidentă şi chiar iubită. Cu ea am făcut prima oară dragoste. În baia părinţilor mei. M-am ruşinat atat de tare la vremea aia. Încât m-am înroşit tot ca un morcove. Îmi amintesc ca o săptamană n-am mai dat ochii cu ea. Eram îndrăgostit. Ca orice puşti care-şi incepea activitatea sexuală prematur. Cu ea impărţeam bucuriile şi necazurile mele. Nu credeam ca era cineva în stare să mă suporte şi să mă inţeleagă mai bine ca ea. În toate stările mele. Era atat de matură. Iar eu nu eram decat un puşti dornic să iubească şi să fie iubit. Dar nu ştiam cum, de ce, pentru ce şi pe cine. Iar ea m-a învăţat şi asta. Nu era deloc geloasă cand mai ieşeam cu prietenii. Nici măcar când mai agăţam fetele sau veneam foarte târziu, de cele mai multe ori, cu ore bune peste miezul nopţii. Dimpotrivă. Mă aştepta acasă stând cu sufletul la gură să-i povestesc cu lux de amunte tot ce-am făcut. Avea atata răbdare cu mine. Încât adormeam povestindu-i toate nebuniile şi fanteziile mele. O intrebam deseori...mă iubeşti ? iar ea ştia să-mi răspundă mereu zămbindu-mi. Eram pretutindeni. Însetaţi după cultură, hămeşiţi după artă, topiţi după muzică, nu ne scăpa nici o expoziţie banală la muzeele de pe bulevard, nici măcar un spectacol ieftin cu soldaţi la tănase lângă telefoane, o lansare pompoasă de carte cu boşorogi fardaţi cu papion la eminescu în colţ, sau bluzurile nostalgice ale crâşmelor puturoase din regie. Eram grav bolnavi după puritatea naturii zicându-ne ca eu sunt verdele şi ea albastrul. Se întâmpla ca-n zilele onomastice să primim bănuţi şi ne trezeam dis de dimineaţă fără nici un plan şi urcam în primul personal după panoul jegos din gara de nord. şi de cele mai multe ori ajungeam în sinaia. Acolo ne simţeam noi ca acasă. Făceam tot posibilul, să fim în centrul atenţiei şi peste tot. Chiar dacă nu eram îmbrăcaţi de firmă, aveam mult bun gust şi ştiam să ne asortăm de minune cu zâmbetele noastre atragând privirile tuturor din jurul nostru. Emanam o stare de euforie, de logoree permanentă, de poftă de viaţă, de care nu ne mai puteai opri. chiar dacă nu aveam mereu bani, uneori nici măcar de un bilet ordinar, intram pe fereastră unde eram daţi afară pe uşă. Ne dădeam studenţi in faţa babelor scârbite de muncă şi lăcrimam că am uitat carnetele acasă, stârnind milă şi lasându-ne să intrăm moca sau in cel mai rau caz, redus la jumătate în toate teatrele, muzeele, cinematografele şi pe unde mai zburdam noi. Eram perfecţi. comunicam telepatic. Începeam uneori să vorbesc şi ea continua exact ce vroiam eu să spun mai departe. Eram suflete pereche. Era singura care putea descifra ce scriu. Căci niciodată n-am strălucit la caligrafie. Nu ştiam cum reuşea. Dar mereu ghicea cand îi scriam te iubesc. Ne ieşea mereu tot ce propuneam, pentru că ne descurcam. indiferent de situaţie. Nu ne speria nimic şi nimeni. Nu credeam că exista ceva imposibil să nu putem face noi. Trăiam din mitul că împreună putem face orice împreună. şi credeam ca aşa va fi pentru totdeauna. Pînă intr-o zi. În care ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam şimţi pentru ea ceea ce am simţit odată. Niciodată s-a transformat subit în deodată. Nu-mi puteam explica ce-i cu mine. Am început să mă feresc de ea. Să-i ascund unde şi cu cine sunt. Începusem s-o mint. cunoscusem , între-timp, într-un revelion, o fată draguţă. Nu-mi venea să cred ca s-a ajuns aici. Veneam din ce in ce mai târziu acasă doar că s-o n-o mai văd. Să pun capul pe pernă, să adorm brusc şi să uit ca există astfel lângă mine. Ajunsesem să-i întorc spatele în permanenţă. N-o mai respectam sub nici o formă. Îi vorbeam urât şi-i reproşam că nu face nimic pentru mine. Ne certam incontinuu şi se anunţa iminent sfârşitul relaţiei noastre. Atunci m-am hotărât s-o părăsesc. Am părăsit singurătatea pentru o fiinţă reală. Pentru tine...

Cineva este acolo

Nu stiu daca ti s-a intamplat vreodata. Sau poate inca nu ti-ai dat seama. Fiind prea ocupata de cotidianul vietii. Cred ca nici nu aveai cum. Sa fii observat. Ca orice ai face, oriunde ai fi, oricine ai pretinde ca esti, cineva sau ceva te urmareste. Si curios. A fost, este si va fi mereu , chiar in fata ta. N-ai avut impresia ca atunci cand te uiti in oglinda te admira cineva ? Si cand te strambi muscandu-ti buzele cineva se amuza ? Si fara sa-ti dai seama aprinzi lumina si atunci te simti in sfarsit in siguranta ? Nu crezi, nu-i asa ? Atunci de ce este incetosata oglinda ? Nu ti s-a intamplat cand te-ai asezat la masa si chiar atunci sa sune telefonul ; ridicand receptorul si nefiind nimeni la celalalt capat al telefonluui. Ti se pare doar. Nu crezi, nu-i asa ? Atunci de ce ai i-ai simtit respiratia ? Nu te-ai plimbat niciodata prin parc si ai intors privirea, simtind cum cineva te impinge usor din spate ? Nevazand totusi pe nimeni. Atunci de ce ai sireturile desfacute ? N-ai facut niciodata baie atat de fain si te-ai simtit superb, cineva parca mangaindu-te pe spate ? Nu crezi. Nu-i asa ? Atunci ce-s cu urmele de pe spatele tau ? Cand adormi noaptea nu ti s-a parut niciodata ca pernaeste mai moale ? Esti doar obosita. spui tu. Nu crezi nu-i asa ? Atunci de ce ai nasturii deschisi de la perna ? Atunci cand inveti si scrii ideile principale nu ti se intampla sa apara cuvinte de care nu stii ? Esti doar visatoare. Zici tu. Nu crezi nu ? Atunci cum se face ca nu mai aveai pasta la pix si totusi au fost scrise ? Cand esti foarte fericita ,transmiti starea ta de beautitudine si ochii incep sa planga din senin ? Plangi doar de fericire. Dar deodata dispar sterse parca de cineva. Nu crezi. Nu-i asa ? Atunci dece ai ochii plini de rimel si totusi mainile sunt curate ? Te-am speriat. Nu-i asa ? Nu ? Stiam. Stiam eu ca nu crezi in miracole sau in minuni. Atunci, de ce acum te gandesti la mine ?

Pereţii

În cazul în care pereţii s-ar lovi de gândurile mele, cu siguranţă s-ar prăbuşi în bucăţi, rugându-se să nu mă fi înfruntat vreodată. Este suficient să-mi cobor sprâncenele şi cu siguranţă, pereţii s-ar încrunta de teamă. Formele lor colţuroase vor lua calea ochilor mei rotunzi străpungându-i cu licoarea lacrimilor mele, cautandu-şi loc de odihna în mijlocul sentimentelor mele. Dar nu-i loc suficient. Camerele inimii mele au gustul sufletului meu, aroma cuvintelor mele, spaţiul dragostei mele imaginare. Astfel, golul rămas va fi împlinit doar de lumina chipului ce va reuşi, prin proprietăţile complementare ale inimii mele, să-mi deschidă porţile raiului sufletului pentru eternitate. Numai atunci pereţii vor disparea purificându-se în jumătăţile mele şi ale ei. Născându-se o nouă formă. Forma roadelor imaginaţiei mele. Şi aceea eşti tu...

Introspectie gradata

Multe grade plus sunt afara. Irespirabil. Te sufoci in amar cu propria saliva. Buzele seci ti-au luat-o razna. Abia de mai poti lega doua cuvinte coerente. Te iubesc. Ti s-au oprit toate pe topoganul gatului. Si crede-ma ca n-ai scapare. Transpirabil. Ochii iti ies din orbite exclamand la termometrele inrosite. Limba iti este trei sferturi pe dinafara. Dincolo de decolteurile generoase. Ti-e sila sa te atingi. Dar nu poti sta pe loc. Risti sa te scufunzi in propria greutate. Dai sa fugi dar nu poti. Este infernul pe pamant. Gandul tau deja si-a luat bilet la mare. Este o iluzie. Dar tu esti inca aici. Irecuperabil. Incerci sa-ti potolesti nervii la ce-a mai ramas din umbra unei terase. Te amagesti spunandu-ti ca va fi mai bine. Inima iti este departe de tine. Te prepari cu ceai verde. Rece cu gheata. In fundal se canta despartirea. Bei repede sa-ti potolesti dorul. Si nu-ti dai seama ce se intampla cu tine. Incepi sa tusesti dragostea sa. Te inrosesti tot. Ti se face brusc rau. Vomiti din plin regrete. Scuipi aleator reprosuri. Te feresti sa nu oferi spectacol gratuit pe viata. Iti stergi lacrimile trecutului. Transpiri dragoste de dragoste. Te atingi cu rautate. Iti dai seama ca esti nepatat. Trupul si mintea iti sunt limpezi. Sufletul si inima iti sunt pure. Iti vajaie capul. Iti este tulbure. Se pare ca ai luat o portie din fericire. Prea mare. Prea multa. Prea repede. Ai fost un egoist. Si te-ai inecat subit. Nu esti insa perfect. Ti se poate intampla si tie. Realizezi intr-un final. Dragostea este pentru cei simpli. Iar tu te crezi un zeu

Calcule matematice

In lumea cifrelor se cauta mai multe multimi alegandu-se una singura numita multimea vida. Se genereaza, paradoxal, doua numere aleatoare dupa algoritmi bine determinati. Se citesc intr-o matrice. Si se obtin astfel, unu si zero. Se integreaza de la unu la doi intr-un sistem. Se obtine intr-un final, o ecuatie de gradul al doilea cu doua necunoscute egale cu unu. Tu si Eu

Bella

Nici nu mai ştiu cum a inceput. Nici nu mai contează. Nici nu mă mai interesează. Important este că sunt fericit. Iar singurul vinovat pentru starea mea de euforie este numai Bella. Si am toate motivele să afirm asta. Imi amintesc acum zâmbind...(de fapt, deşi nu-mi stă-n fire, chiar mint, probabil de emoţii; că nu ştiu cum a inceput : ştiu prea bine fiecare secunda cu lux de amanunte pină s-o intalnesc si după, până-n prezent, si crede-mă ca pentru mine contează al dracului de tare şi ma interesează mai mult decât ţi-ai putea imagina vreodată...) Trebuia să ajung la un spectacol, iar pentru asta, o cunoştiinţă imi facuse rost de o invitaţie. Dar nu mai m-a interesat absolut nimic la vederea Bellei instalată in canapeaua acestora din sufragerie. Uitasem de ce venisem, uitasem de spectacol, uitasem de mine. Ramasesem imobilizat, incapabil să mai spun ceva, să mai fac ceva, să fiu, pur si simplu. Nu-mi gaseam in nici un fel cuvintele. Mă simteam handicapat să-i pot exprima ceva coerent. Daca aş fi adunat toţi neuronii intr-un buchet de vorbe, cu siguranţă as fi obţinut o singură frază virgină izolată in acel apartament străin de uniformitatea literelor mele circulare. O admiram in toată splendoarea sa. Cum işi etalează cu atata nonsalanţă frumuseţea trupului său ţinut captiv intre peretii aceia solitari. Cum buclele părului sau şaten i se prelingeau alene precum chiorchinii strugurilor mândri de recolta lor tomnatică. Cum ochii săi cărbunaţi imi indicau calea către mina misterului său. Iniţial n-am mai putut rezista contactului vizual. Mă simţeam atât de norocos şi-n acelaşi timp atât de umil. Atât de norocos, pentru că respiram in câţiva metri pătraţi acelasi aer purificat de sentimentele sincere pe care mi le intiparise in suflet şi atât de umil incât nu ştiam o iotă din cum să i le impărtăsesc. Si am fugit. Fugeam de ceea ce simţeam, de ceea ce izbuncnea in sufletul meu, de ceea ce putea să mi se intample. De fapt, fugeam de mine. Nu-mi puteam lua gandul de la ea si nu ştiam ce să fac să mi-o scot din cap. In preajma gândurilor mele se instalase omniprezentul chipului său zambindu-mi introspectiv dorul meu. Atunci m-am hotărat ca trebuie să iau masuri, conştient fiind de urmările imprevizibile, neştiind cum va reacţiona. Găseam diverse pretexte ca să ajung in câmpul sau vizual, fiind excesiv de timid dar concis in ceea ce urma sa-i spun. Observasem că-i plăcea să mă asculte zeci de minute bune, răspunzandu-mi prin zâmbetul cristalin al ochilor săi sau prin râsetele naive de domnişoară. Incepusem să comunicăm si trebuie să recunosc, eram in al nouălea cer. Pluteam deasupra cuvintelor, literelele oferindu-mi norii trăirilor mele. Viata mea se impartea in timpul petrecut cu ea şi timpul ramas pină să ajung din nou la ea. Când eram la birou, tot ce-mi doream in momentele acelea era să se termine programul şi sa zburd spre apartamentul său. Desi avea o talie de invidiat, ii plăceau dulciurile, mai ales ciocolata, la care nu ţinea nici o cura. Era atat de naturală şi ma făcea sa ma simt de fiecare data special. Imi amintesc cand am atins-o prima oară, s-a speriat atat de tare incat a reactionat un pic violent si m-a zgâriat. Nu mai fusese niciodată atinsă de un barbat si nici nu permisese cuiva. Nu m-am suparat. Am inteles reactia ei fireasca. Am stat bandajat o saptămană, dar nu mi-a păsat. Eram mandru de zgârietura mea, iar cine indrăznea sa mă intrebe , răspundeam, cum cine ? : Bella...Incepusem să ne vedem zilnic, iar asta ne apropria vizibil. Cel mai mult ii placea să mergem in parc, ea defiland si culegand admiratia tuturor ce aveau s-o priveasca si eu gafaind in spatele său risipind-o. Avea o stare fizică de invidiat. Nu ştiu cum reuşea. Dintr-o sursă nesigură aflasem ca e fiică de parinţi campioni. Dar n-am inţeles ce fel de campioni. Putea alerga ore in şir fară să obosească. Tot ce dorea era la un moment dat s-o iau in braţe. Si abia aşteptam... Atunci am simţit că nu mai pot fi fără ea. Nici măcar o secundă in plus. I-am propus să se mute cu mine in apartamentul părinţilor mei care au iubit-o de cum au văzut-o prima oară. De atunci suntem nedespărţiţi. Dormim impreună. Eu si căţeaua mea terrier, Bella...

Din suflet. Pentru suflet

Pranzul este aproape. Atat de aproape incat il simt, prin prisma stomacului meu, certandu-ma de cateva minute bune ca am uitat pur si simplu de el. Dar crede-ma, ca n-aveam cum sa nu uit. Dar am motive intemeiate. Din cele mai intemeiate. Am pierdut notiunea timpului admirand privelistea pe fereastra biroului meu. Nu cred ca exista termen de comparatie cu magia soarelui incantandu-mi obrajii inghetati de o iarna tarzie cu razele sale. Devin brusc egoist si vreau sa ma bucur numai eu de ele. Si sa nu le mai impart cu nimeni de teama ca ma vor parasi pentru altcineva. Poate mai drag. Poate mai special. Poate mai norocos. Nici nu mai stiu de cat timp visez la fereastra. Este atat de minunat. Nu mai am cuvinte. s-au psierdut odata cu literele ratacite prin vazduh, rostindu-mi parca imbietor....vino la mine ...ma intreb : daca literele ar putea rosti ceea ce simt iar cuvintele ar tipa de durere , as deschide gura de teama sa nu le sfaram cu dintii ? Nu stiu. Cert este ca ochii umeziti deodata imi stau marturie ca ceva se intampla cu mine. Incerc sa-mi revin dar nu pot. Imi duc mainile usor la ochi, incercand cu un ultim efort sa-i curat de pacate cu mainele-mi vinete. Ma intreb : daca lacrimile ochilor s-ar transforma in gheata, as sapa cu genele incercand sa le topesc ? Nu stiu. Cred ca doar inima ma poate ajuta. Ma mai poate ajuta. Numai ea stie ce este cu mine. Ochii umeziti devin brusc siroaie de lacrimi. Atat de des curg. Se preling pe obrajii mei. Atat de mult. Se plimba pe trupul meu fara voia mea. Atat de adanc. Incat simt ca picioarele-mi prind radacini. Atat de adanci. Incat simt ca ma sfarsesc. Nu-s asta eu. Imi spun. Imbarbatundu-ma. Trebuie sa scap. Trebuie sa existe o cale. Trebuie sa trebuie. Stiu ce fac. Evadez. Ma intreb : daca gandul ar fi curierul meu, iar mainile-mi ramuri, m-as putea inalta unde doresc ? Destinatia : nicaieri. Nu stiu. Dar pot incerca. Inchid ochii. Ii stang tare. Tare de tot. Vreau sa ajung acolo in sfarsit. Dar sa nu patrunda nici o lacrima in raiul meu. Dar imi una scapa. Ma intreb : daca degetele ar deveni frunze, as plange mereu ca sa le hranesc ? Nu stiu. Doar sufletul meu poate sti raspunsul fiind izvorul sentimentelor mele. Sunt atat de multe. Atat de sincere. Atat de pure. Mi-e teama sa nu ma pierd in ele. Am putea plange impreuna. Am putea descoperi lumea. Am putea urma inima. Deodata ma ingrozesc sa nu ma surprinda seceta. Ma intreb : daca ploaia sentimentelor mele s-ar opri subit, frunzele ma vor ingropa de viu ruginind ? Nu stiu. Tot ce pot sa fac este sa traiesc. asa cum stiu eu, asa cum am invatat. Asa cum pot fi eu. Trup si suflet. Numai asa voi fi viu. Numai asa voi imbatrani verde. Numai asa voi trai cu toata fiinta mea. Deschid ochii. Soarele este inca acolo. Asteptandu-ma sa-i multumesc. Dar n-o fac inca. Este pranzul. Ma intorc la birou. Stomacul meu inca ma cearta. Negru de furie. Il voi potoli in curand. Ma grabesc s-o fac. Insa ochii imi sunt verzi. Vina o poarta numai copacul din fata mea. Nu stiu de ce. Dar imi aminteste de cineva. Curios. Am lacrimi in ochi. Mainile imi sunt umede. Picioarele transpirate. Am visat? Nu stiu. Dar stiu ce voi face. Voi incepe prin a trai. Tu ce mai astepti ?

Meniu de sinceritate

Se aduna vorbe impachetate in mireasma de mister. Se pun la pastrare intrebari seci despre continutul bucatelor sale. Se cern sentimente, trairi si ganduri diverse sub forme colturoase de priviri incruntate. Ce ramane i se da sens prin atingeri fine de degete palide. Se recitesc instructiunile. Se scapa un sentiment de sinceritate. Se adauga dupa marimea inimii imprastiate in pulsuri introspective. Se pune la cuptor si se asteapta. Pret de cateva zeci de minute. Se scoate cu manusi de tristete rezultatul scontat. Se obtine un delicios semn de intrebare. Oare simte ca mine ? Nu stiu. Dar am servit o prima portie. Si-mi place...

Furnicarul

Ma hranesc cu litere. Sunt un furnicar de vorbe. Imi intind limba peste cuvinte si le inghit. Nu toate sunt dulci. Unele-s amarui. De aceea poate daca te jignesc, ranesc, sa nu stii ca eu-s de vina. Nici macar cand iti spun cat esti de frumoasa. Prea buna cu mine. Singura vina o poarta doar cuvintele dulci rupte parca din copacul abundentei. Cert este oricare ar fi, oricum ar fi si oricate as inghiti, apoi le transform. Le dau sens. Le sterg de praful ce s-a asternut pe ele. Le las la caldura in sufletul meu. Si apoi le las sa se cunoasca reciproc. Si cu siguranta se vor imprieteni. Se vor juca impreuna. Si atunci isi vor impartasi sentimente; abia apoi le voi scoate la lumina coalei de hartie. Daca ai sa-mi vezi limba vreodata, sa nu te sperii, nici macar sa nu te intrebi. Daca vei vedea randurile scaldandu-se in saliva gandurilor mele. Nici macar atunci sa nu te sperii. Cand vei vedea ca voi tine cu dintii stransi de cate un cuvant sa nu iasa. De teama sa nu-l pierd. Uneori scapa cate unul. In care fuge repede la tine. Si-ti sopteste. Imi lipsesti. Alteori, literele cariate , iti vor tipa cat pot de tare cat te urasc. Dar de fapt sa stii ca nu-i asa. Ci e doar dorul meu patat de ratiune. Iar atunci fug si eu. Si ramane in urma mea, doar vinovatia de vorbele grele ce ti le-am scuipat in fata. Si ma rog atunci ca o noua ploaie de cuvinte sa-mi curete mintea si sa-mi limpezeasca sufletul. Uite, cum fac acum. Imi lipsesti...

Olimpiada

Desi poate ca nu ti-am aratat de-a lungul timpului cat este de importanta pentru mine prietenia ta sincera, reusind poate de cele mai multe ori sa gasesc cele mai penibile scuze, sa te supar pur si simplu din cele mai hilare motive, sau sa nu am sau sa gasesc timp sa ne vedem, trebuie trase acum inainte de olimpiada sentimentelor, ultimele retusuri pentru demararea celui mai mare concurs de comunicare si sinceritate, in care favoritului publicului sunt eu. Si sa stii ca-mi va fi greu, stiind ca doi ochi minunati ca ai tai imi vor culege fiecare gest, doua urechi fine imi vor sorbi fiecare vorba, in care o imbratisare sufleteasca va fi premiul campionului. Pretentiile fiind mari, trebuie sa ma pregatesc temeinic, in care exercitiile de daruire sufleteasca, problemele de variabila sinceritatii, si functiile continue ale sentimentelor profunde sa-mi dea speranta ca voi ajunge acolo unde merit. Pe podiumul sufletului tau...

Tu ce vinzi astazi ?

Se spune ca toamna si iarna sunt anotimpurile propice pentru vanzari. Vinzi orice. Trebuie doar sa stii sa oferi. Si sa stii sa primesti. Si mai este ceva .Sa gasesti clientul. Neaparat. Dar trebuie sa nu uiti esentialul in vanzari. Sa nu risti sa ajungi sa te vinzi. Pe tine. Pentru ca tu esti inestimabila. Nepretuita. Chiar si prezenta ta costa. Dai magie. Energie. Chiar si zambetul tau costa. Dai caldura. Sufleteasca. Chiar si vorba ta costa. Dai intelepciune. Maturitate. Totul costa. Mai putin Tu. Tu nu vinzi nimic. Nici macar sufletul. Nici macar inima. Nici macar mintea. Acelea le oferi. Le daruiesti. De buna voie si nesilita de nimeni. Pina ce moartea va va desparti. Dar doar unei singure persoane. Celui pe care-l iubesti. Cu tot ce ai tu mai bun. Cu toata fiinta ta. Si nu vrei nimic inapoi. Nu mai mult. Nu mai putin. Ci doar. Si atat. Reciprocitate. Atunci oferi si primesti. Oferi Tu si primesti El. Tu ce vinzi astazi ?

Spălătoria

Se clătesc sentimente în detergent fin de gânduri cu mireasmă de amor la temperatura inimii timp de o eternitate. Pentru rezultate imaculate, se adaugă înălbitor de dor pentru limpezirea tuturor intrebărilor nerostite incă. Pentru misterul răspunsurilor se folosesc cantităţile indicate de suflet. Atenţie. A se citi instrucţiunile cu mare grijă. Utilizarea defectuoasă, nerespectarea sau chiar necitirea acestora, poate dăuna grav sănătăţii integrităţii persoanei aflate in culpă. De aceea gândurile trebuie sortate impreună cu intrebările si răspunsurile, dorul si sentimentele numai cu dragostea, iar restul se duc pe apa sâmbetei. De aceea, spălătoria vieţii mele se divide in murdărirea conştiinţei mele cu dragostea ce-o port jumătăţii mele imaginare şi curăţarea dorului infinit faţă de aceasta

Zece minute

[18:18] el: imi reamintesti uneori ca esti om
[18:18] el: deci supusa greselii
[18:18] ea: da
[18:18] el: daca ar fi sa atarn rufele murdare
[18:18] el: in carlige de nori
[18:18] el: cu siguranta ca te-ai piti la umbra acestora racorindu-te
[18:19] ea: cata poezie e in glasul acesta
[18:19] el: sau daca te-as certa , te-ai furisa in pamant punandu-ti potcoave la degete, de teama sa nu-ti atarne rautatea in iad
[18:19] ea: oooooooooooo
[18:20] el: poezie? de unde atata poezie
[18:20] ea: asa as face
[18:20] ea: nu stiu
[18:20] ea: tu trebuie sa-mi spui
[18:20] el: dar nu scriu frumos
[18:21] el: daca mi-as crapa genele in ochii tai, poate c-ai lacrima de dor sa-ti clipesc
[18:21] ea: sfidezi poezia
[18:21] el: de ce spui asta?
[18:21] ea: asa
[18:22] ea: e prea poetic ce spui
[18:22] ea: prea literar
[18:22] ea: cauti cuvintele astea? sau asa vorbesti tu?
[18:22] el: daca norii ar avea chip, mi-as plange sufletul sa-mi ude ochii, daca soarele ar avea dinti, mi-as stramba inima sa-mi pulseze zambete. multumita?
[18:22] ea: da
[18:22] ea: foarte
[18:22] ea: imi place
[18:22] el: cam asa scriu eu
[18:23] ea: sa nu te schimbi
[18:23] el: daca copacii ar avea brate, iar tu ai vrea sa te odihnesti la umbra unuia, atunci m-as metamorfoza in petale de trandafiri sa te cuprind cu parfumul meu. e bine?
[18:24] ea: pai stii
[18:24] ea: da
[18:24] el: daca picioarele ti-ar obosi, mi-as intinde dorul sub unghiile tale, sa-ti ung durerea talpii ce ma conduci la pas in lumea batatorita a sentimentelor. e ok?
[18:25] ea: prea
[18:25] el: adica?
[18:26] el: eu nu te las sa muncesti. asa-i ?
[18:27] el: daca ochii i-as inchide acum, m-ai lasa sa te visez sarutandu-i ? daca i-as deschide apoi, m-ai lasa sa te visez imbratisandu-ma ? daca doar as clipi, ai fugi sa te strecori in imaginea mea?
[18:27] ea: acum nu muncesc
[18:28] ea: da da da
[18:28] ea: asa as face

Contracronometru

Ne-am nascut prea repede si prea tarziu contrar legilor naturii. Fara stirea noastra, fara voia noastra, fara sa ne intrebe cineva. Traim contracronometru incercand sa recuperam. Greselile altora. Deviza noastra comuna este " nu avem timp". Sa dormim insuficient ca sa putem sa putem face cat mai multe atunci cand suntem treji, sa ne trezim in graba sa nu intarziem la rutina ce ne achita facturile lunare, sa alergam dupa transporturile in comun inghesuindu-ne in marea de transipiratii si respirand tichete de dimineata, sa mancam de la un fast food repede si prost asimiland calorii, sufocandu-ne in kilograme nejustificate, sa muncim fara rost si fara incetare pentru un fluturas ce ne reflecta incompetenta de care dam dovada, sa tanjim mult si prost dupa idealuri, in care doar speranta este singurul drog ce ne mentine in viata. Sau tindem sa credem asta. Pentru ca dincolo de "circuitul firesc al lucrurilor" practic n-avem timp de noi insine. Ajunsi dupa zile de munca acasa in fotoliul din sufragerie, mancam in fata televizorului inghitand crime si violuri in prime time, savurand deserturi de grosolanii. Telecomanda este iluzia ca suntem stapanii propriei vieti, dar nu suntem decat niste victime sigure controlate de vicii si slabicuni. Incapabili sa le infruntam. Nu avem timp de nimic, de nimeni si nici macar de noi. Ne indragostim rapid, iubim pe fuga, invatam din mers, si uitam la pas. Simtim din amintiri, plangem dupa trecut si radem de viitor. Nu ne obliga nimeni sa ne trezim dimineata. Si totusi o facem. Nu ne obliga nimeni sa mergem la serviciu. Si totusi o facem. Nu ne obliga nimeni sa-i suportam pe ceilalti. Si totusi o facem. Nu ne obliga nimeni sa privim si ascultam ceea ce nu vrem. Si totusi o facem. Nu ne obliga nimeni sa fim cum nu vrem sa fim. Si totusi suntem. Daca ne-ar obliga cineva sa stam pur si simplu 5 minute fara sa facem nimic, am face-o ? iti spun eu, NU... pentru ca n-am fost niciodata obligati inca...stii de ce ? pentru ca n-avem timp de pierdut ...

Colectorul

Nu departe de fereastra biroului meu se afla statia trolebuzului. Ii multumesc aproape in fiecare dimineata, pentru ca ma aduce incet dar sigur in locul in care imi petrec o mare parte din viata. Nu stiu cum, dar cred ca s-a legat o relatie speciala de prietenie intre mine si el. Se bucura cand imi vede zambetul de fericire la venirea sa, se intristeaza cand imi pierd rabdarea la intarzierea sa, se scuza cand nu pot sa respir in locurile din spatele sau. Acolo imi place mie sa stau. Uneori ma incanta cu stiri informative izvorate din televizorul sau color. Alteori ma anunta cu juma' de gura, riscand sa ma deranjeze : urmeaza statia Pantelimon. Atunci stiu cat rebuie sa ma despart de cineva drag .De trolebuzul85 .Are o mare calitate. Prin traseul sau uneste practic doua gari de la nord la est. Dar nu asta este important. Ci felul in care o face. I-am pus si o porecla. Colectorul. Pentru ca are marea calitate de a purifica traseul sau , si mai ales, zona centrala a orasului, de toate specimenele dorite si nedorite. Aduna la un loc transpiratii si colonii, premianti si repetenti, oraseni si tarani. Cei din urma ii deporteaza in gari. Ii culege din nord si-i varsa in est .Si bineinteles viceversa .Daca vrei sa iei pulsul tarii locuind doar in Bucuresti, nu trebuie decat sa-ti iei inima in dinti si urci. Nu te costa mult. Pentru 1 leu nou faci o calatorie .As putea spune turul tarii. Nu vei regreta. Nu-ti trebuie bagaje. Ci doar sa fii foarte tolerant. Si un spirit de observatie acut. Vei descoperi ca vei trai pe propria piele adevarate povesti. Dar ai grija. Sa nu te implici prea mult. Majoritatea sunt drame. Iti voi povesti mai multe. Dar acum trebuie sa cobor. Este randul meu...

Controlorii

Desi am obtinut carnetul de conducere la sfarsitul anilor nouazeci, au trecut ani buni si inca nu ma pot bucura de experienta sofatului la o masina personala, preferand sa fiu un calator fidel al transporturilor in comun. Nu trebuie decat sa ai curajul de a-mi deschide portofelul ca sa te convingi, descoperand fara prea multe eforturi, dovezile calatoriilor melei ntra-urbane. Acele abonamente pe care le achit lunar, si pe care le prezint ironic la fiecare cerere expresa din partea controlorilor. Pot spune ca exista adevarate mituri despre controlori. I-as imparti sumar in doua mari categorii : controlori de trafic, meniti sa te umileasca pentru incapacitatea ta de a achita un banal bilet si controlori de buzunare, orientati dupa mirosul parfumului si aspectului tau. Fiecare are rolul sau foarte bine stabilit si au fost necesari ani buni de instructie pentru a putea profesa la un nivel atat de ridicat. Controlorii de trafic, ii poti recunoaste relativ usor. Mai intai dupa hainelor neschimbate din anii sasezeci, pantalon negru/gri petrol cu camasa alba/bleumarin. Apoi dupa fetele indobitocite, mainile cat caramida, spatele format a trei, si ceea ce neaparat trebuie remarcat si punctat, sunt buzele preominente dovada a miilor de certuri, scandaluri si tiganii la care sunt supuse zilnic. Sa nu uitam de comportamentul acestora. Vin numai in haita si se desfasoara ca niste hiene : te iau prin invaluire legitmandu-se si fluturandu-ti superior legitimatia de controlor, sperand ca sa te gaseasca neacoperit si sa-si duca la bun sfarsit o scurta piesa de teatru.Bruscandu-te, jignindu-te, umilindu-te in fata tuturor calatoriilor vrandu-ti in sinea lor sa-ti dea o palma morala pentru incapacitatea ta de a achita un amarat de bilet. Daca ,din intamplare, se nimereste la tine un bilet, apoi esti un posibil suspect de fals.Vine toata haita in jurul tau si-ti masoara fiecare gaura ce-a capatat-o de la compostoarele umile atarnate aleator. Orice ai spune, orice ai face, orice ai arata, nu este suficient. Pentru ca-n ochii lor nu esti decat o victima. In ciuda tuturor rautatilor, au o singura calitate. Printre toti calatorii, se nimeresc si gunoaie si acestia au rolul de a-i deporta si a-i face sa plateasca pentru mizeria pe care ti-a produs-o pe parcursul calatoriei fara sa achite. Controlorii de buzunare, sunt diferiti de partenerii lor de calatorie. Acestia lucreaza numai sub acoperire. Pot opera individual sau in grup. Pot fi imbracati sub toate formele. Pot purta costume, sunt parfumati si dichisiti, dar acestia sunt raritate si se desfasoara numai in zona centrala de unde pot extrage cele mai multe resurse. Cei mai multi, au culoare tuciurie, ochii lor sunt adevarate girofare, hainele mirosind neaparat a transpiratie si avand un aspect,de proaspat iesit din pubela. A se remarca unghiile deosebite de lungi neaparat necesare pentru a-ti putea sustrage bunurile repede si eficient. Acestia ii remarci de obicei in transporturile ce duc in periferie. I-as putea numi cei mai linistiti si tacuti. Isi fac treaba si dispar. Sa nu cumva sa indraznesti sa-i deranjezi. Atunci devin violenti. Si stiu sa loveasca miseleste. Singura lor calitate este ca echilibreaza veniturile tuturor romanilor. Adica nule. Dupa ce ti-au trecut prin buzunare, nu mai esti nici bogat, nici sarac. Ci esti doar lefter. Iti spun doar atat : in momentul in care te-ai urcat in mijlocul de transport in comun, ti-ai facut abonament fara stirea ta la toate peripetiile, cu sau fara controlori, cu sau fara povesti, esti o victima.