Discutie in familie

Pranz. Ma uit la ceas. E timpul pentru o scurta pauza. Ma uit in jurul meu si la colegii mei. Practic, nimeni nu respira. Cu totii suntem prinsi in febra joburilor si a taskurilor interminabile pe care le avem. Dar nimeni nu se vaita. Poate doar ne incruntam. Continuam sa privim cu nonsalanta monitorul. Ma intorc la pranzul meu. In fata mea, in coltul din dreapta al biroului in forma de coltar, care surprinzator este pus chiar la intrarea in departamentul meu , parca face parte dintr-un mic labirint, pus strategic ca nu cumva vreo miscare sau aratare sa scape de sub controlul vizual foarte fin al meu. Incerc sa mananc ceva si am urmataorele optiuni : o punga de bake rolls care este cert o combinatie de paine uscata parca uitata pe masa de o cina intarziata combinata cu un gust de usturoi, parca rupt din cateii ce-i tin cu atata drag pe balconul lung de peste cinci metri, un ceai rece ce se lauda cu o eticheta de suta la suta natural si impotriva ingraselii, care daca doar atingi sticla si simti un fior ce te cuprinde si ti se face pofta parca de un meniu adevarat. Dar nu am timp. Sunt doar la birou. Ma uit in jur, parca pierdut in spatiu si vad o banana, una mica si galbena, parca vanduta pe sub mina la una din taberele de la coltul strazii, fiind ultima disponibila. Dar, rezist. Incep sa-mi pun in evidenta dintii puternici de acum veterani, care nu-s pentru prima oara la testul cu dulciurile si derivatele ale acesteia. Plombele mascate inteligent de bine de stomatologi priceputi si surprinzator de calzi in ceea ce priveste manuirea acestora, stau dovada, ele plombele, ca nimic nu este imposibil si nimeni perfect. Incep si rontai asemeni unei rozatoare, nu se aud decat sunetul tastelor, vocile colegilor si plescaitul meu infernal.Incerc sa reduc zgomotul dar fosnetul pungii de bake rolls nu prea ma ajuta, suparata ca am lasat-o de o parte si ca ignor si ca banana cea galbena parca imi face cu ochiul, iritata poate de flirtul meu nevinovat cu ceaiul cel rece, nu fac ca aceasta sa fasie parca mai rau la fiecare atingere a acesteia. Atunci ma razbun si intr-o clipa de furie oarba cuprind punga deja speriata de privirea mea incruntata, cu ambele maini ce sfarseste prin a fi sufocata si aruncata intr-un final la cosul ferit de ochii pofticiosi de senzatie in colzul din dreapta jos al biroului meu. Imi revin repede indreptandu-ma catre virgina banana si ca un tinar neinitiat ma reped asupra sa si o cuprind cu buzele deja infierbante. Papilele gustative nu mai sunt sub controlul meu. Parca au luat-o razna si nu am ce face. Intr-un moment de sclipire, ca o reactie diabolica, incerc sa-mi potolesc poftele gastronomice cu un dus rece asigurat de ceaiul parasit de cateva minute pe biroul socat deja de agitatia din jurul sau. Mai iau o gura de ceai entuziasmat parca de atentia ce i se ofera. Respir, in sfarsit. Stomacul meu in sfarsit este multumit. Doar pentru moment. Si-ar fi dorit mai mult , dar a inteles in sfarsit ca trebuie sa se adapteze. Isi aminteste cu nostalgie de zilele ce le petrecea la padure si infuleca cu totul graterele facute din lemnele proaspat uscate, culese de mine cu mare atentie. Isi aminteste cum savura caldura verii cu ceaiurile sorbite in liniste, undeva departe de ochii si privirile rautacioase ale semenilor, viseaza la aerul rece si umed al Carpatilor. Dar inca spera. Spera ca intr-o zi va fi mai bine. Discut cu el si il calmez. Ii spun ca este doar temporar si ca raul este doar momentan, ca vom avea timp sa petrecem impreuna , exact ca o familie ce suntem. Ma intorc cu gandul la birou. Ridic privirea din monitor si privesc in jur . Aceleasi fete. Aceleasi voci. Aceeasi oameni. Aceeasi forfota de sfarsit de luna unde targeturile si cifrele pun stapanire. Imi privesc colegii. Deja sunt dezumanizati. Adevarate masinarii gata sa te nimiceasca la prima greseala . Incep sa fac comparatia cu robotii , dar ma opresc. Imi zic ca-s prea crud. Unul din ei imi zambeste, dar fals ca de obicei. Ii zambesc si imi reiau munca, dar nu oricum, ci mai bun, mai senin, mai...plin. Ma gandesc ca ma asteapta acasa o masa bogata , altfel eu si stomacul meu vom fi fericit . O multumire simpla, banala ce ma tine pe linia de plutire. Deja imi imaginez deja bucatele ce ma asteapta cu atata drag. Dar ma opresc imediat, acuzat de papilele gustative de lipsa de umanitate. Imi continui munca. Este abia pranzul si mai este pana la ora sase. Sase si ceva...