Cursa

Ma incheiam la sireturile ratiunii incercand sa-mi gasesc nodurile
in pasii mei spre fericire. Nu puteam intelege ce ma impiedica sa
alerg spre fericire. Cu talpile curatite de ganduri murdare simteam
ca pot infrunta orice cursa, fie ea si impotriva inimii, pulsandu-mi
fiecare simt catre lumina sufletului meu. Nu intelegeam ce se
intampla cu mine. Nu alergam, stand pe locul in care m-am nascut
si totusi transpiram regrete. Privind in urma cum urmele pasilor
mei ma urmareau precum umbra isi urmeaza sufletul in pacat.
Nu intelegeam de ce picioarele imi sunt intepenite in vina. Atunci am
inteles. Pornisem catre tine fara dorul meu. Unde esti? I-am spus vietii,
rastindu-ma la ea, scuipandu-i in fata, saliva sentimentelor mele, delirand
in propria iluzie a libertatii mele. Intr-un final intelesem. Lanturile
regretelor mele ma tineau captiv in labirintul cosmarurilor,
impiedicandu-ma sa vad calea din drumul meu. Spre tine . Spre tine,
am urlat, strangandu-mi latul de sub talpile goale, invinetite de
durerile constiintei, ce nu ma lasau sa te privesc. Vreau sa te privesc
in ochi viata, vreau sa-ti vad ochii curcubacii, vreau sa te alerg in norii
tai intunecati, vreau sa-mi cobori sprancenele in iadul tau. Tu ai iad,
viata ? Tu esti fericita, viata ? Cine-i dumnezeul tau? I-am urlat
apucand-o cu ultima rasuflare de fuga ei in lasitate, de teama sa nu
se indragosteasca de zambetul meu. Ti-e teama sa te indragostesti
de un muritor viata? Mi-a raspuns marindu-si pasul catre eternitate,
alergand cu lacrimile mele in palmele sale inverzite de puritatea
sentimentelor mele, pina cand se impiedica de radacinile ce-i
cresc brusc din picioare. Atunci a realizat ca suntem suflete pereche,
doi calatori catre divinitate. Eu si viata mea. De atunci, fiecare copac
inseamna viata, lacrimile mele fiind frunzele, picioarele mele ranite,
fiindu-i radacinile, iar scorbura sufletul meu. Ai grija sa nu ma
privesti inauntru. S-ar putea sa te indragostesti. Daca ai sa vezi
intr-o zi copacii zambind. Sa nu te sperii. Daca ai sa simti intr-o zi
copacii venind. Sa nu te sperii. Daca ai sa auzi intr-o zi copacii
vorbind. Sa nu te sperii. Sunt eu, soptindu-ti : imi lipsesti

Trup si suflet

O iubeam cu toata fiinta mea. Trup si suflet. Eram capabil sa fac absolut totul pentru ea. Orice
mi-ar fi cerut as fi facut tot posibilul numai ca sa n-o dezamagesc.Tot ce-mi doream era s-o
stiu, s-o vad si s-o simt fericita cu mine. Nu vedeam si nu doream pe altcineva, desi din
totdeauna am fost curtat de fetele cele mai frumoase, mai inteligente si mai culte. Dar pe mine
nu ma interesau, rezistand tuturor ispitelor. Le zambeam doar marturisindu-le ca sunt deja un
om insurat. Nu-mi inchipuiam cum ar mai fi viata fara ea. Nici nu mai stiam cum imi fusese
inainte. Pina s-o intalnesc, nu mai credeam ca pot simti atat de profund, atat de sincer, atat de
curat pentru cineva. Era, pur si simplu, minunat. Iubeam si eram iubit. Pentru a-i fi alaturi,
trup si suflet, renuntasem la toate pasiunile mele; Practic nu mai existau si eu odata cu ele.
Eram constient de toate acestea dar pentru dragostea ei decisesem sa renunt la tot. Nu mai
exista eu. Ci doar ea si noi. Prietenii nu stiam cum mai aratau, caci ii neglijasem. Nici ei pe mine.
Telefonul ce-mi suna odata constant, acum se mai auzea intamplator si de cele mai multe ori la celalalt capat se rostea un raspuns sec : greseala. Casuta postala ce odata imi era plina cu mesaje
de la ei, acum mai primeam intamplator cate unul si acela realizand intr-un final ca-i o reclama
la vreo editura la care eram abonat. Nu stiu cum o vedeau altii, dar pentru mine era cea mai
frumoasa. Nu concepeam termen de comparatie in privinta ei. Pentru simplul fapt ca nu exista.
Ma simteam cel mai norocos c-o intalnisem la petrecerea unei prietene. Mi se parea atat de
nefiresc locul ei intre noi, muritorii. Era atat de frumoasa si deosebita. Credeam ca-i un inger
coborat pe pamant. Avea cel mai senin zambet. Eram convins ca aripile ii sunt undeva pitite.
A fost suficient sa ma priveasca o singura data si deja stiam ca era ce cautasem ani in sir. O parte
din mine imi spunea sa-i vorbesc deindata iar cealalta parte s-o las in pace ca voi suferi. Dar
totusi, am indraznit si i-am vorbit. Pentru prima oara ma blocasem, nu mai stiam sa-mi leg
cuvintele, imi erau toate atarnate de degetele vorbelor, impiedicandu-ma sa fiu coerent, in
propriile ganduri. Nu eram emotionat, ci doar nu stiam cum sa-i vorbesc unui inger. Se intampla
pentru prima oara si eram fascinat de minunea din fata ochilor. Nici nu mai contau cei din jur,
nici nu-i mai auzeam, nici nu-i mai vedeam. Aveam ochi si urechi doar pentru ea. Inima deja era
de mult a ei. Cu sau fara voia mea ma parasise daruindu-se pururea ei. Ii aratam prin orice
mijloc ca sunt numai pentru ea si noi. O iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni niciodata. Nu
exista saptamana sa nu-i scriu, nu exista zi sa nu-i trimit vreun mesaj, nu exista ora sa n-o sun.
Imi placea s-o surprind cu trandafiri. Ii sopteam : rosu pentru dragoste si alb pentru puritate, de aceea ti-am adus roz. Uneori imi era suficient s-o aud la celalalt capat al telefonului si deja orice
zi mohorata era senina. Orice semn primit de la ea ma facea pur si simplu sa radiez. Alteori ma
trezeam zambind dincolo de mine, atragand privirile colegilor si curiosilor, tachinandu-ma ca-s
indragostit. Iar eu le raspundeam prin sclipirea ochilor mei. Nu stiu cum reusea dar de fiecare
data cand eram in preajma ei, ochii mei caprui deveneau subit verzui, mainile imi erau transpirate fiind sub unei logoree permanente. Ii placea sa ma asculte si s-o privesc povestindu-i
tot ce simteam eu pentru ea. Ma ruga sa-i povestesc la nesfarsit cat , cum si de ce o iubesc eu.
Oricat de mult si de detaliat i-as fi povestit, ea nu se plictisea niciodata. Adormea in bratele
mele, incolacindu-se la pieptul meu, soptindu-mi prin buzele inmiresmate de amor : te iubesc.
Simteam ca sunt al cuiva .Frunza ruginita ratacita de octombrie fusese culeasa de un inger din
fata Teatrului National. Nu trebuia sa mai caut, sa mai sper caci aveam totul. Era numai a mea si eram numai al ei. Imi imaginam cum planurile noastre se derulau precum scarile rulante, intr-o
continua urcare spre treptele viitorului nostru. Nimic nu parea imposibil. Se intampla uneori sa
intarzie cu zecile de minute fara nici macar sa ma anunte, nu ca nu ar fi putut, nu ca ar fi uitat, ci pur si simplu ca stia ca sunt oricum acolo pentru ea. Si eu stiam. Stiam amandoi. Citisem cu ceva
timp in urma o carte ce-a facuse furori si ulterior fusese montata si-n teatrul autohton. Dragostea dureaza trei ani. Ne incurajam dandu-ne incredere si speranta ca viitorul nostru va fi
cu totul altfel , bazat numai pe ceea ce simtim cu adevarat. O intrebam deseori daca ma iubea
iar ea imi raspundea muscandu-si buzele. Nu intelegeam de ce, simtind doar ca acel banal te
iubesc se rupea in doua , in te si iubesc, izbindu-se inuman de puritatea sentimentelor mele.
Intr-un final intelesem. Iubeam doar eu, orbit fiind de iluzia oglinzilor ochilor sai ce ma minteau
cu atata seninatate, naruind tot ceea ce construisem impreuna. Ma indragostisem de o iluzie.
Traiam intr-o minciuna. Fiinta reala ce credeam c-o intalnisem era doar in imaginatia mea
bolnava. Ingerul caruia nu puteam sa-i adresez cateva cuvinte banale, nu era decat o reflexie a
sufletului meu. Tarziu descoperisem ca nu stiam sa-i vorbesc. Parasisem realitatea pentru o iubita imaginara ce-mi hranea visele trezindu-ma in fiecare dimineata satisfacut de viata mea
ireala. Nu mai stiam sa traiesc, sa gandesc, sa simt. sa fiu, pur si simplu. Pentru mine nu mai
existau zile. Ci doar nopti. Asteptand sa ajung acasa si sa dorm. Sa dorm visand-o. Iluzia a
disparut subit din viata mea cand a trebuit sa intrerup tratamentul. Dintr-o regretabila eroare,
incurcasem medicamentele necesare gastritei mele cu somniferele ratacite din sertatul al
treilea. Dar acum mi-am revenit. Numai ca-mi lipsesti. Stiu ca esti acolo. Stiu ca esti reala. Si
mai stiu ca esti numai pentru mine. Te iubesc