Frunze risipite

Atat de multa lume. Atat de agitata. Atat de tarziu. Sunt doar in centru. Centrul capitalei. Masini. Strazi aglomerate. Claxoane.Faruri orbitoare. Lumini. De peste tot. Tipete. Injuraturi. Nervi. Pentru ce ? Sa ajunga acasa. Dupa o zi plina de munca. Dupa atatea probleme. Dupa atatea griji. Si este doar miercuri. Miercuri seara. O zi normala. Pentru unii. O povara in plus. Pentru altii. O zi speciala. Pentru mine. Ma aflu in fata Teatrului National. Este atat de frig. Este atat de rece. Este atat de devreme. Octombrie. N-a mai avut rabdare si si-a facut aparitia mai devreme. Cu bruma sa. Si sunt o victima a sa. Dovada sunt mainile mele inghetate, si nasul ce nu ma mai asculta de ore bune incoace. Unii ar spuneca-s racit. Altii ca sunt fitos. Eu vreau doar sa fiu. Imi fac curaj. Ma asez pe banca. Astept. Privesc. Admir privelistea. Inghet. Dar nu-mi pasa. Nu mai simt nimic. Stiu. Doar ca trebuie sa astept. Incepe sa bata vantul. Atat de tare. Atat de repede. Atat de dur. Incat nu-mi mai simt nici fata, nici ochii, nici gura. Nimic. Incep sa zboare diverse prin fata ochilor mei. La un moment dat. Aterizeaza pe obrazul drept o frunza. Ma zgarie.Ma incita. Ma sperie .Deja simt. O iau in mina. Este atat de mare. Atat de groasa. Atat de ruginita. Octombrie si-a facut din nou simtita prezenta. Imi place aceasta frunza. Este rodul toamnei. Anotimpul meu favorit. Am iubit dintotdeauna. Poate aduce si ploaia. Am atatea amintiri placute. Uite. Zambesc acum. Doar la gandul ce ma duce departe. Ma intorc. Iau frunza si o cuprind cu ambele maini. Este atat de rece. Si mainile mele sunt la fel. Dar dupa un timp.Toate sunt calde. Rece pe rece se face cald. Am invatat si asta. Ma ridic. In picioare. Se aude zgomotul masinilor. Sirene. Claxoane. O intreaga nebunie. Inchid ochii. Nu mai vreau sa aud, sa vad nimic. Ci doar sa simt. Ma detasez. Si reusesc. Sunt acolo doar trupeste. Spiritual sunt atat de departe. Nu mapoti atinge. Sunt atat de sus. Nu ma poti vedea. Deschid ochii. Simt ceva rece pe obrazul stang. Admir. Este ofrunza. O alta. Una la fel de mare, dar moale, verde si proaspata. Nu mai inteleg nimic. Este toamna. Nu-si are locul aici. A trecut vremea ei. A fost. Dar a indraznit sa fie. In mina stanga o tin pe cea ruginita iar indreapta pe cea verde. Inceput de sfarsit. Sfarsit de inceput. Viata. Moarte. Pamant. Cer. Frunze risipte. Au venit la mine. Le-a adus Octombrie. Le-a adus vantul. Pe fata mea. Pe obrajii mei. Cei doi. Stang si drept. Acum nu mai mi-e frig. Imi simt toate cele. Uite. Zambesc. Si rad. Nu stiu de ce. Ma urc pe banca. Cat pot de sus. Si ridic mainile. Atat cat ma tin. Si simt cum imi trece vantul printre maini. Isi vrea frunzele inapoi. Si Octombrie plange dupa ele. Le arunc. Si ele incep sa zboare. Ca doua frunze risipite ce sunt. Le urmaresc cu privirea. Atat cat pot sa vad. Dar nu pentru mult timp. Au disparut. Ma asez pe banca. Astept. Octombrie. Imi doresc sa fiu o frunza. Sa ma las purtat de vant. Sa nu stiu unde ma duce. Sa nu pot controla. Sa nu ma pot impotrivi. Vreau sa fiu frunza. Sa ma risipesc peste tot. Si sa ma gaseasca cineva. Sa ma adune. Si sa ma pastreze. Si sa nu-mi mai dea drumul