Pereţii

În cazul în care pereţii s-ar lovi de gândurile mele, cu siguranţă s-ar prăbuşi în bucăţi, rugându-se să nu mă fi înfruntat vreodată. Este suficient să-mi cobor sprâncenele şi cu siguranţă, pereţii s-ar încrunta de teamă. Formele lor colţuroase vor lua calea ochilor mei rotunzi străpungându-i cu licoarea lacrimilor mele, cautandu-şi loc de odihna în mijlocul sentimentelor mele. Dar nu-i loc suficient. Camerele inimii mele au gustul sufletului meu, aroma cuvintelor mele, spaţiul dragostei mele imaginare. Astfel, golul rămas va fi împlinit doar de lumina chipului ce va reuşi, prin proprietăţile complementare ale inimii mele, să-mi deschidă porţile raiului sufletului pentru eternitate. Numai atunci pereţii vor disparea purificându-se în jumătăţile mele şi ale ei. Născându-se o nouă formă. Forma roadelor imaginaţiei mele. Şi aceea eşti tu...