Din suflet. Pentru suflet

Pranzul este aproape. Atat de aproape incat il simt, prin prisma stomacului meu, certandu-ma de cateva minute bune ca am uitat pur si simplu de el. Dar crede-ma, ca n-aveam cum sa nu uit. Dar am motive intemeiate. Din cele mai intemeiate. Am pierdut notiunea timpului admirand privelistea pe fereastra biroului meu. Nu cred ca exista termen de comparatie cu magia soarelui incantandu-mi obrajii inghetati de o iarna tarzie cu razele sale. Devin brusc egoist si vreau sa ma bucur numai eu de ele. Si sa nu le mai impart cu nimeni de teama ca ma vor parasi pentru altcineva. Poate mai drag. Poate mai special. Poate mai norocos. Nici nu mai stiu de cat timp visez la fereastra. Este atat de minunat. Nu mai am cuvinte. s-au psierdut odata cu literele ratacite prin vazduh, rostindu-mi parca imbietor....vino la mine ...ma intreb : daca literele ar putea rosti ceea ce simt iar cuvintele ar tipa de durere , as deschide gura de teama sa nu le sfaram cu dintii ? Nu stiu. Cert este ca ochii umeziti deodata imi stau marturie ca ceva se intampla cu mine. Incerc sa-mi revin dar nu pot. Imi duc mainile usor la ochi, incercand cu un ultim efort sa-i curat de pacate cu mainele-mi vinete. Ma intreb : daca lacrimile ochilor s-ar transforma in gheata, as sapa cu genele incercand sa le topesc ? Nu stiu. Cred ca doar inima ma poate ajuta. Ma mai poate ajuta. Numai ea stie ce este cu mine. Ochii umeziti devin brusc siroaie de lacrimi. Atat de des curg. Se preling pe obrajii mei. Atat de mult. Se plimba pe trupul meu fara voia mea. Atat de adanc. Incat simt ca picioarele-mi prind radacini. Atat de adanci. Incat simt ca ma sfarsesc. Nu-s asta eu. Imi spun. Imbarbatundu-ma. Trebuie sa scap. Trebuie sa existe o cale. Trebuie sa trebuie. Stiu ce fac. Evadez. Ma intreb : daca gandul ar fi curierul meu, iar mainile-mi ramuri, m-as putea inalta unde doresc ? Destinatia : nicaieri. Nu stiu. Dar pot incerca. Inchid ochii. Ii stang tare. Tare de tot. Vreau sa ajung acolo in sfarsit. Dar sa nu patrunda nici o lacrima in raiul meu. Dar imi una scapa. Ma intreb : daca degetele ar deveni frunze, as plange mereu ca sa le hranesc ? Nu stiu. Doar sufletul meu poate sti raspunsul fiind izvorul sentimentelor mele. Sunt atat de multe. Atat de sincere. Atat de pure. Mi-e teama sa nu ma pierd in ele. Am putea plange impreuna. Am putea descoperi lumea. Am putea urma inima. Deodata ma ingrozesc sa nu ma surprinda seceta. Ma intreb : daca ploaia sentimentelor mele s-ar opri subit, frunzele ma vor ingropa de viu ruginind ? Nu stiu. Tot ce pot sa fac este sa traiesc. asa cum stiu eu, asa cum am invatat. Asa cum pot fi eu. Trup si suflet. Numai asa voi fi viu. Numai asa voi imbatrani verde. Numai asa voi trai cu toata fiinta mea. Deschid ochii. Soarele este inca acolo. Asteptandu-ma sa-i multumesc. Dar n-o fac inca. Este pranzul. Ma intorc la birou. Stomacul meu inca ma cearta. Negru de furie. Il voi potoli in curand. Ma grabesc s-o fac. Insa ochii imi sunt verzi. Vina o poarta numai copacul din fata mea. Nu stiu de ce. Dar imi aminteste de cineva. Curios. Am lacrimi in ochi. Mainile imi sunt umede. Picioarele transpirate. Am visat? Nu stiu. Dar stiu ce voi face. Voi incepe prin a trai. Tu ce mai astepti ?