Furnicarul

Ma hranesc cu litere. Sunt un furnicar de vorbe. Imi intind limba peste cuvinte si le inghit. Nu toate sunt dulci. Unele-s amarui. De aceea poate daca te jignesc, ranesc, sa nu stii ca eu-s de vina. Nici macar cand iti spun cat esti de frumoasa. Prea buna cu mine. Singura vina o poarta doar cuvintele dulci rupte parca din copacul abundentei. Cert este oricare ar fi, oricum ar fi si oricate as inghiti, apoi le transform. Le dau sens. Le sterg de praful ce s-a asternut pe ele. Le las la caldura in sufletul meu. Si apoi le las sa se cunoasca reciproc. Si cu siguranta se vor imprieteni. Se vor juca impreuna. Si atunci isi vor impartasi sentimente; abia apoi le voi scoate la lumina coalei de hartie. Daca ai sa-mi vezi limba vreodata, sa nu te sperii, nici macar sa nu te intrebi. Daca vei vedea randurile scaldandu-se in saliva gandurilor mele. Nici macar atunci sa nu te sperii. Cand vei vedea ca voi tine cu dintii stransi de cate un cuvant sa nu iasa. De teama sa nu-l pierd. Uneori scapa cate unul. In care fuge repede la tine. Si-ti sopteste. Imi lipsesti. Alteori, literele cariate , iti vor tipa cat pot de tare cat te urasc. Dar de fapt sa stii ca nu-i asa. Ci e doar dorul meu patat de ratiune. Iar atunci fug si eu. Si ramane in urma mea, doar vinovatia de vorbele grele ce ti le-am scuipat in fata. Si ma rog atunci ca o noua ploaie de cuvinte sa-mi curete mintea si sa-mi limpezeasca sufletul. Uite, cum fac acum. Imi lipsesti...