Suflete pereche

Eram nedespărţiţi. Nu puteam concepe să se întâmple ceva cu noi sau unuia dintre noi şi să nu fim împreună. Ne hrăneam cu speranţa că vom fi impreună pentru totdeauna. Că vom trăi ţinunându-ne de mână strâns, jurându-ne că nu ne vom da drumul altuia niciodată. Ne spuneam mereu că suntem norocoşi că ne-am găsit intr-o lume atat de superficială. Aveam aceeaşi vârstă. Curios dar adevărat. Născuţi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră şi-n acelaşi spital. În municipal. Ne plăcea să facem totul impreună. Sau măcar să ne dăm toată silinţa. Se întâmpla uneori s-o neglijez stând nopţile în faţa calculatorului. Navigând ore in şir, căutând citate celebre pentru ca apoi ea să mi le soarbă de pe buze privindu-ne goi în oglindă. Ne surprindeam de fiecare dată în cele mai diverse moduri cu putinţă. Mă trezeam uneori cu ea în spatele meu, bucălându-mi părul, spunându-mi ...eşti frumos, să ştii....iar eu, mă înroşeam ca un şcolar şi-i bâlbâiam...ba tu eşti minunată. Îi placea să mă privească vorbind despre orice şi nu se plictisea niciodată. Ştia atât de bine să mă asculte. Dincolo de prietenă, îmi era mamă, soră, confidentă şi chiar iubită. Cu ea am făcut prima oară dragoste. În baia părinţilor mei. M-am ruşinat atat de tare la vremea aia. Încât m-am înroşit tot ca un morcove. Îmi amintesc ca o săptamană n-am mai dat ochii cu ea. Eram îndrăgostit. Ca orice puşti care-şi incepea activitatea sexuală prematur. Cu ea impărţeam bucuriile şi necazurile mele. Nu credeam ca era cineva în stare să mă suporte şi să mă inţeleagă mai bine ca ea. În toate stările mele. Era atat de matură. Iar eu nu eram decat un puşti dornic să iubească şi să fie iubit. Dar nu ştiam cum, de ce, pentru ce şi pe cine. Iar ea m-a învăţat şi asta. Nu era deloc geloasă cand mai ieşeam cu prietenii. Nici măcar când mai agăţam fetele sau veneam foarte târziu, de cele mai multe ori, cu ore bune peste miezul nopţii. Dimpotrivă. Mă aştepta acasă stând cu sufletul la gură să-i povestesc cu lux de amunte tot ce-am făcut. Avea atata răbdare cu mine. Încât adormeam povestindu-i toate nebuniile şi fanteziile mele. O intrebam deseori...mă iubeşti ? iar ea ştia să-mi răspundă mereu zămbindu-mi. Eram pretutindeni. Însetaţi după cultură, hămeşiţi după artă, topiţi după muzică, nu ne scăpa nici o expoziţie banală la muzeele de pe bulevard, nici măcar un spectacol ieftin cu soldaţi la tănase lângă telefoane, o lansare pompoasă de carte cu boşorogi fardaţi cu papion la eminescu în colţ, sau bluzurile nostalgice ale crâşmelor puturoase din regie. Eram grav bolnavi după puritatea naturii zicându-ne ca eu sunt verdele şi ea albastrul. Se întâmpla ca-n zilele onomastice să primim bănuţi şi ne trezeam dis de dimineaţă fără nici un plan şi urcam în primul personal după panoul jegos din gara de nord. şi de cele mai multe ori ajungeam în sinaia. Acolo ne simţeam noi ca acasă. Făceam tot posibilul, să fim în centrul atenţiei şi peste tot. Chiar dacă nu eram îmbrăcaţi de firmă, aveam mult bun gust şi ştiam să ne asortăm de minune cu zâmbetele noastre atragând privirile tuturor din jurul nostru. Emanam o stare de euforie, de logoree permanentă, de poftă de viaţă, de care nu ne mai puteai opri. chiar dacă nu aveam mereu bani, uneori nici măcar de un bilet ordinar, intram pe fereastră unde eram daţi afară pe uşă. Ne dădeam studenţi in faţa babelor scârbite de muncă şi lăcrimam că am uitat carnetele acasă, stârnind milă şi lasându-ne să intrăm moca sau in cel mai rau caz, redus la jumătate în toate teatrele, muzeele, cinematografele şi pe unde mai zburdam noi. Eram perfecţi. comunicam telepatic. Începeam uneori să vorbesc şi ea continua exact ce vroiam eu să spun mai departe. Eram suflete pereche. Era singura care putea descifra ce scriu. Căci niciodată n-am strălucit la caligrafie. Nu ştiam cum reuşea. Dar mereu ghicea cand îi scriam te iubesc. Ne ieşea mereu tot ce propuneam, pentru că ne descurcam. indiferent de situaţie. Nu ne speria nimic şi nimeni. Nu credeam că exista ceva imposibil să nu putem face noi. Trăiam din mitul că împreună putem face orice împreună. şi credeam ca aşa va fi pentru totdeauna. Pînă intr-o zi. În care ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam şimţi pentru ea ceea ce am simţit odată. Niciodată s-a transformat subit în deodată. Nu-mi puteam explica ce-i cu mine. Am început să mă feresc de ea. Să-i ascund unde şi cu cine sunt. Începusem s-o mint. cunoscusem , între-timp, într-un revelion, o fată draguţă. Nu-mi venea să cred ca s-a ajuns aici. Veneam din ce in ce mai târziu acasă doar că s-o n-o mai văd. Să pun capul pe pernă, să adorm brusc şi să uit ca există astfel lângă mine. Ajunsesem să-i întorc spatele în permanenţă. N-o mai respectam sub nici o formă. Îi vorbeam urât şi-i reproşam că nu face nimic pentru mine. Ne certam incontinuu şi se anunţa iminent sfârşitul relaţiei noastre. Atunci m-am hotărât s-o părăsesc. Am părăsit singurătatea pentru o fiinţă reală. Pentru tine...