plecasem de acasa cu un singur gand. s-o fac fericita. dar nu ca un angajament, nu ca un rol temporar, nu ca o sarcina morala ce trebuia s-o indeplinesc fara a clipi. nu, nimic din toate acestea. si mai stiam ca nimic si nimeni nu ma va putea opri. sa reusesc ce inima mea isi propusese. nici macar cele doua diavolite cu chip uman, nici dracul ce-si intindea coltii prin fumul omniprezent, nici toanele adolescentine ale unora, nici privirile indiscrete ale altora, nu-mi puteau stavili sa fiu eu pur si simplu. radiind in jurul meu bunatatea sufletului prin simpla prezenta. nu mai conta nimic in jurul meu, nici domnisoarele ce-si etalau cu nonsalanta nurii decupati parca din revistele deocheate, nici toalete dezlantuite, expuse in pasi de dans, nici bucatele rumene ce-mi satisfaceau papilele gustative, nici caldura prietenilor mei nu ma puteau opri sa admir privelistea din fata ochilor mei. mi-am zis. e minunata. si ea trebuie sa stie asta, neaparat. acum. aici. cu mine. si mai trebuie sa simta asta. sa-si infranga toate temerile. asta sa-i fie prima dorinta in anul ce tocmai am pasit cu zambetul pe buze, inima deschisa si ochii umezi de fericire. esti fericita, am intrebat-o. iar ea mi-a raspuns prin cele mai superbe firimituri de artificii vazute in viata mea. prin ochii ei...
miercuri, 2 ianuarie 2008
marți, 1 ianuarie 2008
La multi ani ...tie si numai tie
cu cateva ore inainte...
sa nu vii diseara la petrecerea de revelion singura. m-as intrista subit
sa-ti zaresc ochii tai caprui tanguiosi, ce pitesc atata melancolie
ratacita intr-un trup inuman de solidar. sa iei cu tine neaparat
voia buna, pofta de viata, sclipirea ochilor tai si zambetul
inconfundabil. sa nu uiti sa-ti cureti cizmele patate de toate tristetile
prin care ai trecut, lasand in urma ta amprentele amintirilor ce ti-au
creat prezentul. sa te imbraci neaparat cu ceea ce-ti sta tie cel mai
bine. cu speranta plina de sanatate, fericire si iubire, restul fiind detalii.
sa-ti improspatezi neaparat visele frumoase, dar ai grija ce-ti doresti,
pentru ca s-ar putea sa ti se indeplineasca. cu varf si indesat. sa faci
din praf pulbere de stele, din lacrima roua de ploaie, din vorbe soapte
insufletite. sa cauti magia si sa primesti miracolul, sa daruiesti sufletul
si sa capeti minunea, sa astepti oamenii si sa vina ingerii. sa inveti sa
ai incredere, sa crezi si sa fii. restul il fac eu ...LA MULTI ANI
luni, 31 decembrie 2007
Ingeri de craciun
nu aveau decat doua sanse sa infrunte gerul teribil ce se napustise asupra lor intr-o seara
iernatica de decembrie. sa se intoarca inapoi in ceruri, fiind sub amprenta esecului iminent
pe taram sfant, renuntand facil la o lupta inumana sau sa-si piteasca aripile, continuandu-si
epopeea in anotimpul lacrimilor ochilor inmuguriti in turturi. nimic si nimeni nu anuntase ca
ei vor sosi, putin peste craciun, intr-un oras prafuit, salvat doar de culoarea inimilor lor.
dincolo de ei, puteai observa, scanteia ochilor lor, ce-i lumina calea catre file de poveste. in
urma pasilor lor, puteai doar zari faptele vorbelor lor caruntite, numarand stelele ce
dispareau subit ca o naluca ratacita dintr-un vis frumos. nu trebuia decat sa ai ochii larg
deschisi si o inima palpaind in tacere, traind realitatea alaturi de ei, pierdandu-te in
splendoarea aurei din fata ta, devenind incapabil sa poti exprima ceva coerent, decat
balbaind poate. sunt minunati. acesti ingeri de craciun. restul e poveste...
iernatica de decembrie. sa se intoarca inapoi in ceruri, fiind sub amprenta esecului iminent
pe taram sfant, renuntand facil la o lupta inumana sau sa-si piteasca aripile, continuandu-si
epopeea in anotimpul lacrimilor ochilor inmuguriti in turturi. nimic si nimeni nu anuntase ca
ei vor sosi, putin peste craciun, intr-un oras prafuit, salvat doar de culoarea inimilor lor.
dincolo de ei, puteai observa, scanteia ochilor lor, ce-i lumina calea catre file de poveste. in
urma pasilor lor, puteai doar zari faptele vorbelor lor caruntite, numarand stelele ce
dispareau subit ca o naluca ratacita dintr-un vis frumos. nu trebuia decat sa ai ochii larg
deschisi si o inima palpaind in tacere, traind realitatea alaturi de ei, pierdandu-te in
splendoarea aurei din fata ta, devenind incapabil sa poti exprima ceva coerent, decat
balbaind poate. sunt minunati. acesti ingeri de craciun. restul e poveste...
marți, 25 decembrie 2007
Zambetul meu
sa nu te astepti la nimic. de la nimeni. si sa primesti totul. sau aproapetotul. de la o singura persoana. fara sa oferi nimic in schimb, decat reciprocitate. fara sa pui intrebari. fara sa primesti raspunsuri. fara sa ai asteptari. ci doar sa daruiesti si atat. magie de craciun. aroma de sarbatori. parfum de vorbe. sa visezi cu ochii deschisi. sa dormi cu bratele incrucisate. privind pe fereastra sufletului tau. steaua ce-ti lumineaza ochii. sa speri. sa cauti. sa astepti. dincolo de tine, dincolo de ea, dincolo de tot ce te inconjoara. cuvinte intersectate in sentimente. ganduri infaptuite in emotii diafane. strabatand pasi aleatori in calea inimii. alergand dupa ochi insufletiti de vorbele tale. zambindu-i introspectiv dorul tau. incerci sa intelegi, dar nu poti. incerci sa-l atingi, dar nu reusesti. incerci sa-i vorbesti, dar te impiedici. de tot ceea ce ai lasat in urma. de tot ceea ce n-ai indraznit pina acum. de tot ceea ce ai fi vrut sa faci dar n-ai putut. iti iei inima in dinti si faci cativa pasi catre fereastra. o deschizi larg, privindu-l direct in ochi, zambindu-i din inima si soptindu-i : la multi ani, omule de zapada. mi-ai lipsit, sa stii. dar in ciuda eforturilor tale, nu primesti nimic inapoi. bulgarele de zapada nu este decat un pachet de mesaje inghetate adresate de-a lungul timpului lui. vorbele tale caruntite de iarna se naruiesc in carbunii ochilor sai. te aproprii timid, apucandu-l de brate, transpirand de emotie. omul de zapada se topi brusc, dand sens unei noi forme. zambetului meu. pentru tine. numai pentru tine. la multi ani, un craciun minunat si sarbatori luminate...restul e eLiAn
luni, 3 decembrie 2007
Chiriasul
Il intalneam oarecum intamplator. Nu stiam cand venea si pleca. Nu stiam
cand era acasa sau plecat. Nu stiam decat ca era si atat. O prezenta stranie,
constanta ce-mi domina gandurile din curiozitatea de a afla. Mult mai mult.
De a afla ce-i dincolo de camera din mijloc, de a afla ce-i dincolo de imaginea
omului pe care-l zaream numai in graba, de a afla cine era cel cu care
imparteam apartamentul de ani de zile. Il stiam acolo de-o viata. Mi se parea
firesc sa stiu ce-i cu chiriasul din apartamentul in care locuiam si eu. Se
intampla ca atunci cand era acasa, sa surprind dincolo de usa camerei sale,
o lumina obscura, unde-si petrecea mare parte din timpul sau, reparand
aparatura electronica si electrocasnica. Intelesem ca-i inginer electronist.
Si inca unul foarte priceput si talentat. Nu stiu cum reusea. Dar repara sau
mesterea cate ceva tocmai atunci cand toti dormeau sau petreceau.
Noptile sau weekendurile. Captand atentia si admiratia tuturor cunoscutilor
mei prin precizia reparatiilor sale. . Ne trezeam noaptea-n cap cu necunoscuti
batand la usa, disperati sa-l chemam, ca vreun tv sau casetofon li s-a defectat
din senin si ca chiasul nostru reprezenta singura solutie viabila in acele
momente. Nu stiu cum reusea. Dar ii facea pe toti sa zambeasca prin buna sa
dispozitie, prin glumele ce-i faceau sa uite de problemele cu care sosisera si
rezolvandu-le iminent aparatele defectele. Orice necunoscut, dupa cateva
vorbe cu el, avea sa se metamorfozeze subit in prieten. Mai exista insa o
persoana care numai cand il vedea , radia pur si simplu de prezenta sa,
sorbindu-i fiecare gest, fiecare vorba, fiecare gluma. Mama mea. In doar
cateva cuvinte, izbutea sa ne incante pe toti, dandu-ne sens prin
optimismul si pofta sa de viata. Cu el am invatat sa joc prima oara sah.
Ma enervam deseori ca-n ciuda tuturor avantajelor pe care mi le oferea
la inceputul jocului, pierdeam oricat de strateg as fi gandit. Tot datorita lui
am descoperit plangand ca nu exista mosii aducatori de cadouri si voie buna.
Mos Niculae si Mos Craciun. Dar totodata disparusera si insomniile in care
tineam ochii deschisi cu noptile sub plapuma, privind naiv pe fereastra in
asteptarea mosilor. Fusesera inlocuiti miseleste de minunatia bunatatilor
ce le-am descoperit cotrobaind in lipsa sa prin dulapul sau. Asa am
descoperit si pasiunile sale. Citea tot ce-i cadea in mina, in special
fictiunile, dar isi slefuia vocabularul cu integrame si rebusuri. Asa aveam
raspuns la orice. Nu exista sa-i pun intrebare si sa nu stie sa-mi raspunda.
Desi era rar prezent fizic in preajma mea, spiritual il simteam mereu alaturi
de mine. Nu stiu cum reusea. Dar in momentele cele mai importante era
acolo. Desi nu-l anuntam niciodata de ele. Nu stiu de unde afla si nici
nu ma interesa. Ma bucuram ca era acolo pentru mine, dandu-mi forta
si incredere, atunci cand aveam mai multa nevoie. Dintr-o intamplare
si totodata ambitie, castigasem o excursie; o excursie ce avea sa devina
calatoria revolutiei, surprinzandu-ma cantand colinde si adunand covrigi
si mere pe Valea Prahovei printre gloantele mitralierelor. Nu-i era teama
de nimic si de nimeni. Asa ca m-am trezit cu el, venind dupa mine,
recuperandu-ma dintre tancurile si elicopterele lui optzeci si noua,
aducandu-ma acasa teafar si nevatamat. Cand sustineam examenele,
fie ele auto, de liceu sau de facultate, ma incuraja doar cu atat.
Esti cel mai bun. Eu stiu asta. Lasa-i si pe ei sa afle, te rog.
Si reuseam sa trec peste toate cu brio, desi poate nu eram cel mai pregatit
in acele momente. Dar el reusea. Sa scoata din mine ce-i mai bun. Uneori
disparea cu saptamanile in calatorii si mi se facea dor. Dar niciodata nu-i
aratam asta. Nu stiam sa comunic cu el. Nu stiu de ce. Nici acum nu stiu.
Insa cand se intorcea , nu venea niciodata singur. Soseau cu el, doldora
de cadouri, ce-mi incantau ochii si sufletul, facandu-ma sa uit de
dorul meu. Nu stiu cum reusea. Dar era bun in toate. Pe masura ce
treceau anii, ne demonstra ca se pricepea la toate. Cand mama s-a
imbolnavit foarte rau si a trebuit sa stea cu lunile in spital, el s-a gandit
sa-i aline durerea cum stia cel mai bine. Sa surprinda pozitiv, prin orice,
indiferent de forma, valoare sau context. Asa ca atunci cand ma
intoarceam de la scoala, vedeam cu ochii mari si gura cascata, incercand
sa inteleg, cum modestul meu apartament, se transforma intr-un mic
palat. Nu mai exista nimic din ceea ce fusesera inainte. Facuse toate
acestea pe cheltuiala, munca si talentul sau. Desi nimeni niciodata
nu-i ceruse nimic. Nu vroia decat sa ne vada zambindu-i si
respectandu-l. Nu stiu de ce, dar nu-l puteam privi in ochi. Desi avea
unii din cei mai senini si intelepti ochi pe care i-am vazut vreodata.
Chiriasul avea in mintea mea imaginea atletului perfect. De ani de zile
avea unu optzeci si opt de centimentri inaltime si optzeci de kilograme.
Nici unul in plus. Nici unul in minus. Uneori, de sarbatori, ne imbunam
impreuna cu bunatati. Dar niciodata nu manca paine. Ci ne servea cu cele
mai bune poante, in care orice gluma spusa la tv era din start pierduta.
Numai asa-mi explicam, de ce dupa sarbatori, mereu ne ingrasam cu voie
buna, etaland tuturor starea noastra de invidiat, starnind intrebari
vecinilor si cunoscutilor. Le raspundeam prin copierea la indigo a
poantelor si a starii de spirit imprimate de el. Datorita lui n-am cunoscut
niciodata o vacanta trista, sarbatoare palida sau clipa monotona. Datorita
lui am invatat sa si traiesc. Intr-o dimineata, mi-am facut curaj. Nu mai
suportam gandul ca nu-l pot privi, ca nu-i pot vorbi. Am deschis usor usa
camerei sale si i-am zis doar atat :Multumesc tata pentru ca existi in viata mea.
La multi ani
cand era acasa sau plecat. Nu stiam decat ca era si atat. O prezenta stranie,
constanta ce-mi domina gandurile din curiozitatea de a afla. Mult mai mult.
De a afla ce-i dincolo de camera din mijloc, de a afla ce-i dincolo de imaginea
omului pe care-l zaream numai in graba, de a afla cine era cel cu care
imparteam apartamentul de ani de zile. Il stiam acolo de-o viata. Mi se parea
firesc sa stiu ce-i cu chiriasul din apartamentul in care locuiam si eu. Se
intampla ca atunci cand era acasa, sa surprind dincolo de usa camerei sale,
o lumina obscura, unde-si petrecea mare parte din timpul sau, reparand
aparatura electronica si electrocasnica. Intelesem ca-i inginer electronist.
Si inca unul foarte priceput si talentat. Nu stiu cum reusea. Dar repara sau
mesterea cate ceva tocmai atunci cand toti dormeau sau petreceau.
Noptile sau weekendurile. Captand atentia si admiratia tuturor cunoscutilor
mei prin precizia reparatiilor sale. . Ne trezeam noaptea-n cap cu necunoscuti
batand la usa, disperati sa-l chemam, ca vreun tv sau casetofon li s-a defectat
din senin si ca chiasul nostru reprezenta singura solutie viabila in acele
momente. Nu stiu cum reusea. Dar ii facea pe toti sa zambeasca prin buna sa
dispozitie, prin glumele ce-i faceau sa uite de problemele cu care sosisera si
rezolvandu-le iminent aparatele defectele. Orice necunoscut, dupa cateva
vorbe cu el, avea sa se metamorfozeze subit in prieten. Mai exista insa o
persoana care numai cand il vedea , radia pur si simplu de prezenta sa,
sorbindu-i fiecare gest, fiecare vorba, fiecare gluma. Mama mea. In doar
cateva cuvinte, izbutea sa ne incante pe toti, dandu-ne sens prin
optimismul si pofta sa de viata. Cu el am invatat sa joc prima oara sah.
Ma enervam deseori ca-n ciuda tuturor avantajelor pe care mi le oferea
la inceputul jocului, pierdeam oricat de strateg as fi gandit. Tot datorita lui
am descoperit plangand ca nu exista mosii aducatori de cadouri si voie buna.
Mos Niculae si Mos Craciun. Dar totodata disparusera si insomniile in care
tineam ochii deschisi cu noptile sub plapuma, privind naiv pe fereastra in
asteptarea mosilor. Fusesera inlocuiti miseleste de minunatia bunatatilor
ce le-am descoperit cotrobaind in lipsa sa prin dulapul sau. Asa am
descoperit si pasiunile sale. Citea tot ce-i cadea in mina, in special
fictiunile, dar isi slefuia vocabularul cu integrame si rebusuri. Asa aveam
raspuns la orice. Nu exista sa-i pun intrebare si sa nu stie sa-mi raspunda.
Desi era rar prezent fizic in preajma mea, spiritual il simteam mereu alaturi
de mine. Nu stiu cum reusea. Dar in momentele cele mai importante era
acolo. Desi nu-l anuntam niciodata de ele. Nu stiu de unde afla si nici
nu ma interesa. Ma bucuram ca era acolo pentru mine, dandu-mi forta
si incredere, atunci cand aveam mai multa nevoie. Dintr-o intamplare
si totodata ambitie, castigasem o excursie; o excursie ce avea sa devina
calatoria revolutiei, surprinzandu-ma cantand colinde si adunand covrigi
si mere pe Valea Prahovei printre gloantele mitralierelor. Nu-i era teama
de nimic si de nimeni. Asa ca m-am trezit cu el, venind dupa mine,
recuperandu-ma dintre tancurile si elicopterele lui optzeci si noua,
aducandu-ma acasa teafar si nevatamat. Cand sustineam examenele,
fie ele auto, de liceu sau de facultate, ma incuraja doar cu atat.
Esti cel mai bun. Eu stiu asta. Lasa-i si pe ei sa afle, te rog.
Si reuseam sa trec peste toate cu brio, desi poate nu eram cel mai pregatit
in acele momente. Dar el reusea. Sa scoata din mine ce-i mai bun. Uneori
disparea cu saptamanile in calatorii si mi se facea dor. Dar niciodata nu-i
aratam asta. Nu stiam sa comunic cu el. Nu stiu de ce. Nici acum nu stiu.
Insa cand se intorcea , nu venea niciodata singur. Soseau cu el, doldora
de cadouri, ce-mi incantau ochii si sufletul, facandu-ma sa uit de
dorul meu. Nu stiu cum reusea. Dar era bun in toate. Pe masura ce
treceau anii, ne demonstra ca se pricepea la toate. Cand mama s-a
imbolnavit foarte rau si a trebuit sa stea cu lunile in spital, el s-a gandit
sa-i aline durerea cum stia cel mai bine. Sa surprinda pozitiv, prin orice,
indiferent de forma, valoare sau context. Asa ca atunci cand ma
intoarceam de la scoala, vedeam cu ochii mari si gura cascata, incercand
sa inteleg, cum modestul meu apartament, se transforma intr-un mic
palat. Nu mai exista nimic din ceea ce fusesera inainte. Facuse toate
acestea pe cheltuiala, munca si talentul sau. Desi nimeni niciodata
nu-i ceruse nimic. Nu vroia decat sa ne vada zambindu-i si
respectandu-l. Nu stiu de ce, dar nu-l puteam privi in ochi. Desi avea
unii din cei mai senini si intelepti ochi pe care i-am vazut vreodata.
Chiriasul avea in mintea mea imaginea atletului perfect. De ani de zile
avea unu optzeci si opt de centimentri inaltime si optzeci de kilograme.
Nici unul in plus. Nici unul in minus. Uneori, de sarbatori, ne imbunam
impreuna cu bunatati. Dar niciodata nu manca paine. Ci ne servea cu cele
mai bune poante, in care orice gluma spusa la tv era din start pierduta.
Numai asa-mi explicam, de ce dupa sarbatori, mereu ne ingrasam cu voie
buna, etaland tuturor starea noastra de invidiat, starnind intrebari
vecinilor si cunoscutilor. Le raspundeam prin copierea la indigo a
poantelor si a starii de spirit imprimate de el. Datorita lui n-am cunoscut
niciodata o vacanta trista, sarbatoare palida sau clipa monotona. Datorita
lui am invatat sa si traiesc. Intr-o dimineata, mi-am facut curaj. Nu mai
suportam gandul ca nu-l pot privi, ca nu-i pot vorbi. Am deschis usor usa
camerei sale si i-am zis doar atat :Multumesc tata pentru ca existi in viata mea.
La multi ani
miercuri, 21 noiembrie 2007
Cursa
Ma incheiam la sireturile ratiunii incercand sa-mi gasesc nodurile
in pasii mei spre fericire. Nu puteam intelege ce ma impiedica sa
alerg spre fericire. Cu talpile curatite de ganduri murdare simteam
ca pot infrunta orice cursa, fie ea si impotriva inimii, pulsandu-mi
fiecare simt catre lumina sufletului meu. Nu intelegeam ce se
intampla cu mine. Nu alergam, stand pe locul in care m-am nascut
si totusi transpiram regrete. Privind in urma cum urmele pasilor
mei ma urmareau precum umbra isi urmeaza sufletul in pacat.
Nu intelegeam de ce picioarele imi sunt intepenite in vina. Atunci am
inteles. Pornisem catre tine fara dorul meu. Unde esti? I-am spus vietii,
rastindu-ma la ea, scuipandu-i in fata, saliva sentimentelor mele, delirand
in propria iluzie a libertatii mele. Intr-un final intelesem. Lanturile
regretelor mele ma tineau captiv in labirintul cosmarurilor,
impiedicandu-ma sa vad calea din drumul meu. Spre tine . Spre tine,
am urlat, strangandu-mi latul de sub talpile goale, invinetite de
durerile constiintei, ce nu ma lasau sa te privesc. Vreau sa te privesc
in ochi viata, vreau sa-ti vad ochii curcubacii, vreau sa te alerg in norii
tai intunecati, vreau sa-mi cobori sprancenele in iadul tau. Tu ai iad,
viata ? Tu esti fericita, viata ? Cine-i dumnezeul tau? I-am urlat
apucand-o cu ultima rasuflare de fuga ei in lasitate, de teama sa nu
se indragosteasca de zambetul meu. Ti-e teama sa te indragostesti
de un muritor viata? Mi-a raspuns marindu-si pasul catre eternitate,
alergand cu lacrimile mele in palmele sale inverzite de puritatea
sentimentelor mele, pina cand se impiedica de radacinile ce-i
cresc brusc din picioare. Atunci a realizat ca suntem suflete pereche,
doi calatori catre divinitate. Eu si viata mea. De atunci, fiecare copac
inseamna viata, lacrimile mele fiind frunzele, picioarele mele ranite,
fiindu-i radacinile, iar scorbura sufletul meu. Ai grija sa nu ma
privesti inauntru. S-ar putea sa te indragostesti. Daca ai sa vezi
intr-o zi copacii zambind. Sa nu te sperii. Daca ai sa simti intr-o zi
copacii venind. Sa nu te sperii. Daca ai sa auzi intr-o zi copacii
vorbind. Sa nu te sperii. Sunt eu, soptindu-ti : imi lipsesti
in pasii mei spre fericire. Nu puteam intelege ce ma impiedica sa
alerg spre fericire. Cu talpile curatite de ganduri murdare simteam
ca pot infrunta orice cursa, fie ea si impotriva inimii, pulsandu-mi
fiecare simt catre lumina sufletului meu. Nu intelegeam ce se
intampla cu mine. Nu alergam, stand pe locul in care m-am nascut
si totusi transpiram regrete. Privind in urma cum urmele pasilor
mei ma urmareau precum umbra isi urmeaza sufletul in pacat.
Nu intelegeam de ce picioarele imi sunt intepenite in vina. Atunci am
inteles. Pornisem catre tine fara dorul meu. Unde esti? I-am spus vietii,
rastindu-ma la ea, scuipandu-i in fata, saliva sentimentelor mele, delirand
in propria iluzie a libertatii mele. Intr-un final intelesem. Lanturile
regretelor mele ma tineau captiv in labirintul cosmarurilor,
impiedicandu-ma sa vad calea din drumul meu. Spre tine . Spre tine,
am urlat, strangandu-mi latul de sub talpile goale, invinetite de
durerile constiintei, ce nu ma lasau sa te privesc. Vreau sa te privesc
in ochi viata, vreau sa-ti vad ochii curcubacii, vreau sa te alerg in norii
tai intunecati, vreau sa-mi cobori sprancenele in iadul tau. Tu ai iad,
viata ? Tu esti fericita, viata ? Cine-i dumnezeul tau? I-am urlat
apucand-o cu ultima rasuflare de fuga ei in lasitate, de teama sa nu
se indragosteasca de zambetul meu. Ti-e teama sa te indragostesti
de un muritor viata? Mi-a raspuns marindu-si pasul catre eternitate,
alergand cu lacrimile mele in palmele sale inverzite de puritatea
sentimentelor mele, pina cand se impiedica de radacinile ce-i
cresc brusc din picioare. Atunci a realizat ca suntem suflete pereche,
doi calatori catre divinitate. Eu si viata mea. De atunci, fiecare copac
inseamna viata, lacrimile mele fiind frunzele, picioarele mele ranite,
fiindu-i radacinile, iar scorbura sufletul meu. Ai grija sa nu ma
privesti inauntru. S-ar putea sa te indragostesti. Daca ai sa vezi
intr-o zi copacii zambind. Sa nu te sperii. Daca ai sa simti intr-o zi
copacii venind. Sa nu te sperii. Daca ai sa auzi intr-o zi copacii
vorbind. Sa nu te sperii. Sunt eu, soptindu-ti : imi lipsesti
duminică, 18 noiembrie 2007
Trup si suflet
O iubeam cu toata fiinta mea. Trup si suflet. Eram capabil sa fac absolut totul pentru ea. Orice
mi-ar fi cerut as fi facut tot posibilul numai ca sa n-o dezamagesc.Tot ce-mi doream era s-o
stiu, s-o vad si s-o simt fericita cu mine. Nu vedeam si nu doream pe altcineva, desi din
totdeauna am fost curtat de fetele cele mai frumoase, mai inteligente si mai culte. Dar pe mine
nu ma interesau, rezistand tuturor ispitelor. Le zambeam doar marturisindu-le ca sunt deja un
om insurat. Nu-mi inchipuiam cum ar mai fi viata fara ea. Nici nu mai stiam cum imi fusese
inainte. Pina s-o intalnesc, nu mai credeam ca pot simti atat de profund, atat de sincer, atat de
curat pentru cineva. Era, pur si simplu, minunat. Iubeam si eram iubit. Pentru a-i fi alaturi,
trup si suflet, renuntasem la toate pasiunile mele; Practic nu mai existau si eu odata cu ele.
Eram constient de toate acestea dar pentru dragostea ei decisesem sa renunt la tot. Nu mai
exista eu. Ci doar ea si noi. Prietenii nu stiam cum mai aratau, caci ii neglijasem. Nici ei pe mine.
Telefonul ce-mi suna odata constant, acum se mai auzea intamplator si de cele mai multe ori la celalalt capat se rostea un raspuns sec : greseala. Casuta postala ce odata imi era plina cu mesaje
de la ei, acum mai primeam intamplator cate unul si acela realizand intr-un final ca-i o reclama
la vreo editura la care eram abonat. Nu stiu cum o vedeau altii, dar pentru mine era cea mai
frumoasa. Nu concepeam termen de comparatie in privinta ei. Pentru simplul fapt ca nu exista.
Ma simteam cel mai norocos c-o intalnisem la petrecerea unei prietene. Mi se parea atat de
nefiresc locul ei intre noi, muritorii. Era atat de frumoasa si deosebita. Credeam ca-i un inger
coborat pe pamant. Avea cel mai senin zambet. Eram convins ca aripile ii sunt undeva pitite.
A fost suficient sa ma priveasca o singura data si deja stiam ca era ce cautasem ani in sir. O parte
din mine imi spunea sa-i vorbesc deindata iar cealalta parte s-o las in pace ca voi suferi. Dar
totusi, am indraznit si i-am vorbit. Pentru prima oara ma blocasem, nu mai stiam sa-mi leg
cuvintele, imi erau toate atarnate de degetele vorbelor, impiedicandu-ma sa fiu coerent, in
propriile ganduri. Nu eram emotionat, ci doar nu stiam cum sa-i vorbesc unui inger. Se intampla
pentru prima oara si eram fascinat de minunea din fata ochilor. Nici nu mai contau cei din jur,
nici nu-i mai auzeam, nici nu-i mai vedeam. Aveam ochi si urechi doar pentru ea. Inima deja era
de mult a ei. Cu sau fara voia mea ma parasise daruindu-se pururea ei. Ii aratam prin orice
mijloc ca sunt numai pentru ea si noi. O iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni niciodata. Nu
exista saptamana sa nu-i scriu, nu exista zi sa nu-i trimit vreun mesaj, nu exista ora sa n-o sun.
Imi placea s-o surprind cu trandafiri. Ii sopteam : rosu pentru dragoste si alb pentru puritate, de aceea ti-am adus roz. Uneori imi era suficient s-o aud la celalalt capat al telefonului si deja orice
zi mohorata era senina. Orice semn primit de la ea ma facea pur si simplu sa radiez. Alteori ma
trezeam zambind dincolo de mine, atragand privirile colegilor si curiosilor, tachinandu-ma ca-s
indragostit. Iar eu le raspundeam prin sclipirea ochilor mei. Nu stiu cum reusea dar de fiecare
data cand eram in preajma ei, ochii mei caprui deveneau subit verzui, mainile imi erau transpirate fiind sub unei logoree permanente. Ii placea sa ma asculte si s-o privesc povestindu-i
tot ce simteam eu pentru ea. Ma ruga sa-i povestesc la nesfarsit cat , cum si de ce o iubesc eu.
Oricat de mult si de detaliat i-as fi povestit, ea nu se plictisea niciodata. Adormea in bratele
mele, incolacindu-se la pieptul meu, soptindu-mi prin buzele inmiresmate de amor : te iubesc.
Simteam ca sunt al cuiva .Frunza ruginita ratacita de octombrie fusese culeasa de un inger din
fata Teatrului National. Nu trebuia sa mai caut, sa mai sper caci aveam totul. Era numai a mea si eram numai al ei. Imi imaginam cum planurile noastre se derulau precum scarile rulante, intr-o
continua urcare spre treptele viitorului nostru. Nimic nu parea imposibil. Se intampla uneori sa
intarzie cu zecile de minute fara nici macar sa ma anunte, nu ca nu ar fi putut, nu ca ar fi uitat, ci pur si simplu ca stia ca sunt oricum acolo pentru ea. Si eu stiam. Stiam amandoi. Citisem cu ceva
timp in urma o carte ce-a facuse furori si ulterior fusese montata si-n teatrul autohton. Dragostea dureaza trei ani. Ne incurajam dandu-ne incredere si speranta ca viitorul nostru va fi
cu totul altfel , bazat numai pe ceea ce simtim cu adevarat. O intrebam deseori daca ma iubea
iar ea imi raspundea muscandu-si buzele. Nu intelegeam de ce, simtind doar ca acel banal te
iubesc se rupea in doua , in te si iubesc, izbindu-se inuman de puritatea sentimentelor mele.
Intr-un final intelesem. Iubeam doar eu, orbit fiind de iluzia oglinzilor ochilor sai ce ma minteau
cu atata seninatate, naruind tot ceea ce construisem impreuna. Ma indragostisem de o iluzie.
Traiam intr-o minciuna. Fiinta reala ce credeam c-o intalnisem era doar in imaginatia mea
bolnava. Ingerul caruia nu puteam sa-i adresez cateva cuvinte banale, nu era decat o reflexie a
sufletului meu. Tarziu descoperisem ca nu stiam sa-i vorbesc. Parasisem realitatea pentru o iubita imaginara ce-mi hranea visele trezindu-ma in fiecare dimineata satisfacut de viata mea
ireala. Nu mai stiam sa traiesc, sa gandesc, sa simt. sa fiu, pur si simplu. Pentru mine nu mai
existau zile. Ci doar nopti. Asteptand sa ajung acasa si sa dorm. Sa dorm visand-o. Iluzia a
disparut subit din viata mea cand a trebuit sa intrerup tratamentul. Dintr-o regretabila eroare,
incurcasem medicamentele necesare gastritei mele cu somniferele ratacite din sertatul al
treilea. Dar acum mi-am revenit. Numai ca-mi lipsesti. Stiu ca esti acolo. Stiu ca esti reala. Si
mai stiu ca esti numai pentru mine. Te iubesc
mi-ar fi cerut as fi facut tot posibilul numai ca sa n-o dezamagesc.Tot ce-mi doream era s-o
stiu, s-o vad si s-o simt fericita cu mine. Nu vedeam si nu doream pe altcineva, desi din
totdeauna am fost curtat de fetele cele mai frumoase, mai inteligente si mai culte. Dar pe mine
nu ma interesau, rezistand tuturor ispitelor. Le zambeam doar marturisindu-le ca sunt deja un
om insurat. Nu-mi inchipuiam cum ar mai fi viata fara ea. Nici nu mai stiam cum imi fusese
inainte. Pina s-o intalnesc, nu mai credeam ca pot simti atat de profund, atat de sincer, atat de
curat pentru cineva. Era, pur si simplu, minunat. Iubeam si eram iubit. Pentru a-i fi alaturi,
trup si suflet, renuntasem la toate pasiunile mele; Practic nu mai existau si eu odata cu ele.
Eram constient de toate acestea dar pentru dragostea ei decisesem sa renunt la tot. Nu mai
exista eu. Ci doar ea si noi. Prietenii nu stiam cum mai aratau, caci ii neglijasem. Nici ei pe mine.
Telefonul ce-mi suna odata constant, acum se mai auzea intamplator si de cele mai multe ori la celalalt capat se rostea un raspuns sec : greseala. Casuta postala ce odata imi era plina cu mesaje
de la ei, acum mai primeam intamplator cate unul si acela realizand intr-un final ca-i o reclama
la vreo editura la care eram abonat. Nu stiu cum o vedeau altii, dar pentru mine era cea mai
frumoasa. Nu concepeam termen de comparatie in privinta ei. Pentru simplul fapt ca nu exista.
Ma simteam cel mai norocos c-o intalnisem la petrecerea unei prietene. Mi se parea atat de
nefiresc locul ei intre noi, muritorii. Era atat de frumoasa si deosebita. Credeam ca-i un inger
coborat pe pamant. Avea cel mai senin zambet. Eram convins ca aripile ii sunt undeva pitite.
A fost suficient sa ma priveasca o singura data si deja stiam ca era ce cautasem ani in sir. O parte
din mine imi spunea sa-i vorbesc deindata iar cealalta parte s-o las in pace ca voi suferi. Dar
totusi, am indraznit si i-am vorbit. Pentru prima oara ma blocasem, nu mai stiam sa-mi leg
cuvintele, imi erau toate atarnate de degetele vorbelor, impiedicandu-ma sa fiu coerent, in
propriile ganduri. Nu eram emotionat, ci doar nu stiam cum sa-i vorbesc unui inger. Se intampla
pentru prima oara si eram fascinat de minunea din fata ochilor. Nici nu mai contau cei din jur,
nici nu-i mai auzeam, nici nu-i mai vedeam. Aveam ochi si urechi doar pentru ea. Inima deja era
de mult a ei. Cu sau fara voia mea ma parasise daruindu-se pururea ei. Ii aratam prin orice
mijloc ca sunt numai pentru ea si noi. O iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni niciodata. Nu
exista saptamana sa nu-i scriu, nu exista zi sa nu-i trimit vreun mesaj, nu exista ora sa n-o sun.
Imi placea s-o surprind cu trandafiri. Ii sopteam : rosu pentru dragoste si alb pentru puritate, de aceea ti-am adus roz. Uneori imi era suficient s-o aud la celalalt capat al telefonului si deja orice
zi mohorata era senina. Orice semn primit de la ea ma facea pur si simplu sa radiez. Alteori ma
trezeam zambind dincolo de mine, atragand privirile colegilor si curiosilor, tachinandu-ma ca-s
indragostit. Iar eu le raspundeam prin sclipirea ochilor mei. Nu stiu cum reusea dar de fiecare
data cand eram in preajma ei, ochii mei caprui deveneau subit verzui, mainile imi erau transpirate fiind sub unei logoree permanente. Ii placea sa ma asculte si s-o privesc povestindu-i
tot ce simteam eu pentru ea. Ma ruga sa-i povestesc la nesfarsit cat , cum si de ce o iubesc eu.
Oricat de mult si de detaliat i-as fi povestit, ea nu se plictisea niciodata. Adormea in bratele
mele, incolacindu-se la pieptul meu, soptindu-mi prin buzele inmiresmate de amor : te iubesc.
Simteam ca sunt al cuiva .Frunza ruginita ratacita de octombrie fusese culeasa de un inger din
fata Teatrului National. Nu trebuia sa mai caut, sa mai sper caci aveam totul. Era numai a mea si eram numai al ei. Imi imaginam cum planurile noastre se derulau precum scarile rulante, intr-o
continua urcare spre treptele viitorului nostru. Nimic nu parea imposibil. Se intampla uneori sa
intarzie cu zecile de minute fara nici macar sa ma anunte, nu ca nu ar fi putut, nu ca ar fi uitat, ci pur si simplu ca stia ca sunt oricum acolo pentru ea. Si eu stiam. Stiam amandoi. Citisem cu ceva
timp in urma o carte ce-a facuse furori si ulterior fusese montata si-n teatrul autohton. Dragostea dureaza trei ani. Ne incurajam dandu-ne incredere si speranta ca viitorul nostru va fi
cu totul altfel , bazat numai pe ceea ce simtim cu adevarat. O intrebam deseori daca ma iubea
iar ea imi raspundea muscandu-si buzele. Nu intelegeam de ce, simtind doar ca acel banal te
iubesc se rupea in doua , in te si iubesc, izbindu-se inuman de puritatea sentimentelor mele.
Intr-un final intelesem. Iubeam doar eu, orbit fiind de iluzia oglinzilor ochilor sai ce ma minteau
cu atata seninatate, naruind tot ceea ce construisem impreuna. Ma indragostisem de o iluzie.
Traiam intr-o minciuna. Fiinta reala ce credeam c-o intalnisem era doar in imaginatia mea
bolnava. Ingerul caruia nu puteam sa-i adresez cateva cuvinte banale, nu era decat o reflexie a
sufletului meu. Tarziu descoperisem ca nu stiam sa-i vorbesc. Parasisem realitatea pentru o iubita imaginara ce-mi hranea visele trezindu-ma in fiecare dimineata satisfacut de viata mea
ireala. Nu mai stiam sa traiesc, sa gandesc, sa simt. sa fiu, pur si simplu. Pentru mine nu mai
existau zile. Ci doar nopti. Asteptand sa ajung acasa si sa dorm. Sa dorm visand-o. Iluzia a
disparut subit din viata mea cand a trebuit sa intrerup tratamentul. Dintr-o regretabila eroare,
incurcasem medicamentele necesare gastritei mele cu somniferele ratacite din sertatul al
treilea. Dar acum mi-am revenit. Numai ca-mi lipsesti. Stiu ca esti acolo. Stiu ca esti reala. Si
mai stiu ca esti numai pentru mine. Te iubesc
Abonați-vă la:
Postări (Atom)