Chiriasul

Il intalneam oarecum intamplator. Nu stiam cand venea si pleca. Nu stiam
cand era acasa sau plecat. Nu stiam decat ca era si atat. O prezenta stranie,
constanta ce-mi domina gandurile din curiozitatea de a afla. Mult mai mult.
De a afla ce-i dincolo de camera din mijloc, de a afla ce-i dincolo de imaginea
omului pe care-l zaream numai in graba, de a afla cine era cel cu care
imparteam apartamentul de ani de zile. Il stiam acolo de-o viata. Mi se parea
firesc sa stiu ce-i cu chiriasul din apartamentul in care locuiam si eu. Se
intampla ca atunci cand era acasa, sa surprind dincolo de usa camerei sale,
o lumina obscura, unde-si petrecea mare parte din timpul sau, reparand
aparatura electronica si electrocasnica. Intelesem ca-i inginer electronist.
Si inca unul foarte priceput si talentat. Nu stiu cum reusea. Dar repara sau
mesterea cate ceva tocmai atunci cand toti dormeau sau petreceau.
Noptile sau weekendurile. Captand atentia si admiratia tuturor cunoscutilor
mei prin precizia reparatiilor sale. . Ne trezeam noaptea-n cap cu necunoscuti
batand la usa, disperati sa-l chemam, ca vreun tv sau casetofon li s-a defectat
din senin si ca chiasul nostru reprezenta singura solutie viabila in acele
momente. Nu stiu cum reusea. Dar ii facea pe toti sa zambeasca prin buna sa
dispozitie, prin glumele ce-i faceau sa uite de problemele cu care sosisera si
rezolvandu-le iminent aparatele defectele. Orice necunoscut, dupa cateva
vorbe cu el, avea sa se metamorfozeze subit in prieten. Mai exista insa o
persoana care numai cand il vedea , radia pur si simplu de prezenta sa,
sorbindu-i fiecare gest, fiecare vorba, fiecare gluma. Mama mea. In doar
cateva cuvinte, izbutea sa ne incante pe toti, dandu-ne sens prin
optimismul si pofta sa de viata. Cu el am invatat sa joc prima oara sah.
Ma enervam deseori ca-n ciuda tuturor avantajelor pe care mi le oferea
la inceputul jocului, pierdeam oricat de strateg as fi gandit. Tot datorita lui
am descoperit plangand ca nu exista mosii aducatori de cadouri si voie buna.
Mos Niculae si Mos Craciun. Dar totodata disparusera si insomniile in care
tineam ochii deschisi cu noptile sub plapuma, privind naiv pe fereastra in
asteptarea mosilor. Fusesera inlocuiti miseleste de minunatia bunatatilor
ce le-am descoperit cotrobaind in lipsa sa prin dulapul sau. Asa am
descoperit si pasiunile sale. Citea tot ce-i cadea in mina, in special
fictiunile, dar isi slefuia vocabularul cu integrame si rebusuri. Asa aveam
raspuns la orice. Nu exista sa-i pun intrebare si sa nu stie sa-mi raspunda.
Desi era rar prezent fizic in preajma mea, spiritual il simteam mereu alaturi
de mine. Nu stiu cum reusea. Dar in momentele cele mai importante era
acolo. Desi nu-l anuntam niciodata de ele. Nu stiu de unde afla si nici
nu ma interesa. Ma bucuram ca era acolo pentru mine, dandu-mi forta
si incredere, atunci cand aveam mai multa nevoie. Dintr-o intamplare
si totodata ambitie, castigasem o excursie; o excursie ce avea sa devina
calatoria revolutiei, surprinzandu-ma cantand colinde si adunand covrigi
si mere pe Valea Prahovei printre gloantele mitralierelor. Nu-i era teama
de nimic si de nimeni. Asa ca m-am trezit cu el, venind dupa mine,
recuperandu-ma dintre tancurile si elicopterele lui optzeci si noua,
aducandu-ma acasa teafar si nevatamat. Cand sustineam examenele,
fie ele auto, de liceu sau de facultate, ma incuraja doar cu atat.
Esti cel mai bun. Eu stiu asta. Lasa-i si pe ei sa afle, te rog.
Si reuseam sa trec peste toate cu brio, desi poate nu eram cel mai pregatit
in acele momente. Dar el reusea. Sa scoata din mine ce-i mai bun. Uneori
disparea cu saptamanile in calatorii si mi se facea dor. Dar niciodata nu-i
aratam asta. Nu stiam sa comunic cu el. Nu stiu de ce. Nici acum nu stiu.
Insa cand se intorcea , nu venea niciodata singur. Soseau cu el, doldora
de cadouri, ce-mi incantau ochii si sufletul, facandu-ma sa uit de
dorul meu. Nu stiu cum reusea. Dar era bun in toate. Pe masura ce
treceau anii, ne demonstra ca se pricepea la toate. Cand mama s-a
imbolnavit foarte rau si a trebuit sa stea cu lunile in spital, el s-a gandit
sa-i aline durerea cum stia cel mai bine. Sa surprinda pozitiv, prin orice,
indiferent de forma, valoare sau context. Asa ca atunci cand ma
intoarceam de la scoala, vedeam cu ochii mari si gura cascata, incercand
sa inteleg, cum modestul meu apartament, se transforma intr-un mic
palat. Nu mai exista nimic din ceea ce fusesera inainte. Facuse toate
acestea pe cheltuiala, munca si talentul sau. Desi nimeni niciodata
nu-i ceruse nimic. Nu vroia decat sa ne vada zambindu-i si
respectandu-l. Nu stiu de ce, dar nu-l puteam privi in ochi. Desi avea
unii din cei mai senini si intelepti ochi pe care i-am vazut vreodata.
Chiriasul avea in mintea mea imaginea atletului perfect. De ani de zile
avea unu optzeci si opt de centimentri inaltime si optzeci de kilograme.
Nici unul in plus. Nici unul in minus. Uneori, de sarbatori, ne imbunam
impreuna cu bunatati. Dar niciodata nu manca paine. Ci ne servea cu cele
mai bune poante, in care orice gluma spusa la tv era din start pierduta.
Numai asa-mi explicam, de ce dupa sarbatori, mereu ne ingrasam cu voie
buna, etaland tuturor starea noastra de invidiat, starnind intrebari
vecinilor si cunoscutilor. Le raspundeam prin copierea la indigo a
poantelor si a starii de spirit imprimate de el. Datorita lui n-am cunoscut
niciodata o vacanta trista, sarbatoare palida sau clipa monotona. Datorita
lui am invatat sa si traiesc. Intr-o dimineata, mi-am facut curaj. Nu mai
suportam gandul ca nu-l pot privi, ca nu-i pot vorbi. Am deschis usor usa
camerei sale si i-am zis doar atat :Multumesc tata pentru ca existi in viata mea.
La multi ani